High Quality Blended Learning

[This is a learning exercise. Learn more about learning exercises on my blog]

I am enroled in more than 100 MOOCs on platforms like Coursera, edX, Iversity and others but never finished a course. The Blended Learning one on Coursera will hopefully be the first one. My first asignment was to define high quality blended learning. Here is my very rough draft. Any comments are more than welcome as this is part of my learning process.

image

 

HQBL is relevant, deep and fast&fun learning achieved by combining advantages of physical interaction, self-directed online learning and online collaboration.

Relevant: Learning has a purpose. It can be (1) solving a specific problem, (2) being able to achieve something, (3) satisfying curiosity, (4) fun, (5) becoming better for it’s own sake and many others. To be of quality, learning must be relevant for the (specific) (evolving) intention of the learner as he engages in learning.

Deep: Learning can mean memorizing information or acquiring wisdom and the capacity to create something of value. You can learn something for a week or integrate it for your whole life. You can only have knowledge and understanding or you can have new habits of thought and action. It can mean only adding new stuff or also unlearning things that get in the way. Learning can mean getting it right one time in a specific set of conditions or every time in any circumstance. To be of quality, learning must bring consistent wisdom, capacity to create, unlearning of old habits of thought and action and new habits of thought and action.

Fast and fun: if it is not fun, high quality learning should be fast. Ideally it should be both fun and fast.

Learning exercises on my blog

I am a big believer in self-directed life-long learning. As part of my learning plan I am enrolled in an Executive MBA at Maastricht School of Management and in more than 100 MOOCs on platforms like Couresera, EdX, Iversity and others. The Blended Learning one on Coursera will hopefully be the first one I complete.

As much as I like Coursera style xMOOCs there is a older concept of cMOOCs that I like more. Connectivist MOOCs are based on decentralized networks and the connections made are persistent. You can read about the difference here.

Therefore, I am posting most of my “homeworks” both from xMOOCs, MBA and other learning programs on my blog because would like to engage my real-life network in my learning and also transform the connections with other MBA or xMOOCs students into persistent online connections.

O idee al cărei timp a venit


“There is nothing more powerful than an idea whose time has come.” – Victor Hugo

Sugata Mitra este un inginer indian care în 1999 a avut ideea unui experiment fascinant. A făcut o gaură într-un zid din New Delhi și a pus un calculator acolo, disponibil pentru copiii de pe stradă. Deși nu știau engleză și niciun adult nu i-a ajutat, copiii au învățat singuri să folosească calculatorul. Încântat, a continuat experimentele de genul acesta prin sate izolate din India pentru a vedea cât de multe pot învăța singuri grupuri de copii fără niciun ajutor. Copii care nu știau engleză au ajuns să învețe singuri chiar și puțină bioinginerie.

În septembrie 2010 – când Sugata Mitra și-a prezentat descoperirile la TED – CROS începea al 3-lea an în comunitățile CROS și tocmai porneam programul de consiliere pentru autonomie în învățare. Universitatea ”centrată pe student” la care visam părea departe.

ted2013_0035634_d41_4381_large_verge_medium_landscape

Fast forward în primăvara lui 2013, Sugata Mitra ia marele premiu TED Prize pentru ideea sa de a crea un SOLE: Self Organized Learning Environment. CROS tocmai lansează Universitatea Alternativă – un SOLE pentru studenți. Deși aveam emoții în primăvară, am reușit să dublăm numărul de studenți de la 75 la 150. Pentru noi e un succes. El are legătură în primul rând cu efortul comunității CROS, dar eu cred că mai are legătură cu ceva: Universitatea Alternativă se bazează pe o idee al cărei timp a venit. Se pare că din România până în India și José Urbina López Primary School în Mexic – rezultatele sunt surprinzătoare.

Sugata Mitra a formulat-o așa:

Education is a self organizing system where learning is an emergent phenomenon.

Noi îi spunem autonomie în învățare și în ultimii ani am creat un program de consiliere pentru autonomie în învățare care e acum miezul universității. E un program de ”peer-learning”, adică un student care a trecut prin această experienţă consiliază în anul următor un student care de-abia intră în universitate. Avem 55 de consilieri și peste 90 de consiliați în program, o metodologie care funcționează, un ”caiet de lucru” special pentru asta, un proces de formare continuă a consilierilor, avem cel puțin o lucrare de licență și un studiu asupra rezultatelor programului la care ne-a ajutat Magda Balica – cercetător la Institutul pentru Științele Educației.

Programul acesta a creat o cultură în universitate și suntem abia la început. Prin dezvoltarea lui am putea avea și mai mult impact în universitate și dincolo de ea. Semnele au apărut deja: câțiva studenți de la UA fac ”autonomie” cu prieteni de-ai lor și unul dintre studenți ne-a întrebat dacă îl poate prelua pentru un program educațional pentru liceeni pe care îl deschide anul acesta. Potențialul lui e mare. Programul acesta este cea mai matură și mai importantă inovație a Universității Alternative și spre deosebire de alte inovații din universitate, poate fi mai ușor răspândit. Îndrăznesc să spun și că este cel mai structurat și consecvent efort de a cultiva autonomia în învățare în România.

Când am început în 2010 nu am găsit niciunde în lume un program de consiliere pentru autonomie în învățare din care să ne inspirăm. Eu cred că Silvia, Magda, Vio, Luiza și cei peste 200 de tineri care am creat, testat și îmbunătățit programul de consiliere în ultimii 3 ani am reușit să creăm un program relevant și la nivel internațional. Îmi place să cred că deja punctăm și noi pentru România la capitolul inovație în educație. Cu cei 15.000 de euro de la Țara lui Andrei putem duce contribuția asta la următorul nivel.

Finanțarea ne-ar ajuta să promovăm autonomia în învățare pentru încă 250 de tineri care să-l ducă mai departe în organizațiile și comunitățile lor. În paralel am dezvolta în continuare metodologia și instrumentele din spate.

De ce e asta important?

Suntem în era Coursera, Iversity, edXUdacity, Udemy, Khan AcademyP2PUMozilla Open Badges sau Degreed și toate aceste resurse și multe altele nu sunt folosite cum ar putea fi. Autonomia în învățare ar ajuta tinerii să valorifice resursele și oportunitățile din jur și să-și asume responsabilitatea pentru dezvoltarea lor. Și pentru viața lor implicit. Posibilitățile sunt incredibile și eu am trăit asta din nou, ieri, când 35 de studenți ai UA și-au prezentat ideile de afaceri în fața unui board format din top managementul ING Bank. Prin votul pe care l-aţi da ne-ați ajuta să răspândim și în România o idee de care avem foarte mare nevoie pentru a elibera potențialul enorm pe care îl au tinerii. Când vom reuși să facem asta la o scară largă, România va începe să accelereze spre a deveni o comunitate în care să ne placă la nebunie să trăim.

[button_link style="impactBtn" url="http://www.taraluiandrei.ro/idei-din-tla/proiect-sunt-un-schimba-lume-id-656-cmsid-65"]Votează-ne aici la TLA[/button_link]

Și dorința lui Sugata Mitra – A School in The Cloud:

 

Ferrari, castanele și notele

Are Ferrari F50 un design bun?

Ferrari-F50-1995-1024-01

Răspunsul evident e da. Răspunsul complet este da pentru cineva care vrea o mașină puternică, frumoasă pe care să o conducă pe șosele ca-n palmă. Dacă vrei să mergi cu familia la picnic, designul F50-ului nu te ajută.

Designul e peste tot. Pe biroul meu am un semn de carte cu magneți care sunt prea puternici. Mai am un spray pe care nu poți apăsa când e capacul pus. Foarte utilă soluția. Designul nu e doar pentru obiecte. Procesul de integrare a unui angajat într-o companie are și el un design.

Cel mai prost design pe care îl știu este cel al procesului prin care ajutăm copiii să devină adulți împliniți, integrați în societate și productivi. Adică sistemul de educație. Câteva soluții de design concepute acum 200 de ani și răspândite în toată lumea odată cu revoluția industrială sunt astăzi sursa unei cantități enorme de nefericire, plictiseală și resurse umane irosite.

Una dintre aceste soluții este ideea de a da note pentru a-i forța pe copii să învețe.

Eu m-am născut în București dar o bună parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunicii mei la țară – la Vadul Oii. Ei m-au învățat să citesc înainte să merg la școală. Când am mers la școală, doamna Spineanu ne-a întrebat dacă știm să citim. Eram mai mulți care am ridicat mâna. Cu avantajul ăsta, m-am descurcat foarte bine de la început. Era ușor și primele note de 10 au fost ca un cadou și o bucurie. Apoi au devenit așteptarea standard a tuturor, inclusiv a mea. Un 9 era un semn rău și un subiect de conversație cu părinții. Dacă nu îți făceai tema, putei încasa o notă și mai mică. Un 4 de exemplu. Asta chiar era un motiv de panică. De frica unei note mici îți făceai temele și atunci când ai fi preferat să ieși afară la joacă sau să citești Copiii căpitanului Grant sau Aventurile lui Tom Sawyer. În primele 2 clase am avut mulți de 10, premiul I cu coroniță și câteva cărți cadou la sfârșitul anului.

În clasa a III-a părinții mei au primit un post la Moscova și ne-am mutat toată familia acolo. Peste drum de ambasadă unde locuiam era o școală rusească unde am aterizat și eu, fără să știu limba rusă. Astfel, profesorii ruși mă tratau cu înțelegere. În paralel, acasă învățam și din manualele românești în ritmul meu. Pentru următorii 2 ani am fost în două sisteme și în niciunul. Când m-am întors am dat câteva diferențe și m-am dus să-mi văd notele de sfârșit de clasa a V-a. Eram pe la 7-8 deși eu mă știam ca fiind de 10. Atunci m-am întrebat ce înseamnă notele alea și cred că de atunci am hotărât că nu înseamnă mare lucru pentru că au fost din ce în ce mai puțin importante pentru mine. La începutul clasei a 9-a părinții mei au acceptat un alt post la Praga iar eu am rămas în București cu sora mea mai mare și bunica mea. Mi-am declarat că liceul va fi pentru distracție. Și a fost despre multe lucruri și deloc despre note și scoală. Cel mai semnificativ aspect al perioadei a fost pasiunea pentru rollerblading de care m-am lăsat absorbit. Rollerbladingul mi-a setat un standard pentru ce înseamnă să înveți ceva de care ești pasionat.

Când am intrat în Politehnică cu o presupusă pasiune pentru știință și tehnologie, am devenit tot mai revoltat de cum îmi propunea sistemul să învăț despre un lucru care mă pasiona. Și revolta asta s-a transformat într-o altă pasiune, pentru educație.

Uitându-mă înapoi, cred că relaxarea față de note pe care am câștigat-o la Moscova mi-a permis să-mi urmez interesele pe lângă școală. Am învățat cele mai importante lucruri despre mine și despre lume din cărți SF, jocuri de strategie, rollerblading, voluntariat sau activism în ONG.  Toate lucrurile care îmi plac acum la mine și la viața mea se datorează lucrurilor pe care le-am făcut în afara școlii.

Învățatul cu forța – impus cu ajutorul notelor – îi deraiază pe cei mai mulți copii de la a se dedica să învețe cu pasiune despre lucrurile care îi interesează cu adevărat. Ideea că pentru a deveni adult împlinit trebuie să ți se bage niște lucruri pe gât cu forța timp de 12 ani face foarte mult rău chiar dacă toți cei implicați sunt foarte bine intenționați.

Mă întorc la design. Acum că a venit toamna, în curtea noastră au apărut castanele.

chestnutt

O castană are și ea un design, perfecționat în sute de milioane de ani. Tot ce are nevoie o castană pentru a se transforma într-un arbore impunator este de a avea în jurul ei resursele din care să se hrănească. Așa îmi pare că sunt și oamenii.  De aceea cred că omenirii i-au ajuns 200 de ani de învățare băgată pe gât cu forța cu ajutorul notelor. Generația noastră poate oferi copiilor noștri încredere și susținere în locul controlului.

PS: Am pregătit prima variantă a acestui text pentru discursul final la cursul Leading With a Story în cadrul Executive MBA-ului pe care îl fac la Maastricht School of Management

Interviu Fishington Post: Creativitatea ca alternativă

Interviu publicat în Fishington Post:

————————————————-

Traian Brumă este unul dintre fondatorii CROS (Centrul de Resurse pentru Organizaţii Studenţeşti), prima universitate alternativă din România unde, în primul rând, învață oamenii să învețe singuri. Când nu se ocupă de CROS, iese cu rolele, merge la munte cu placa, joacă șah, StarCraftHeroes III și ascultă ,,Implant pentru Refuz’’ &  ,,Rage Against The Machine’’.

De ce, pe bune? De ce să faci o Universitate Alternativă, când poţi să-ţi vezi de treabă şi, eventual, să îţi faci un business?

Când am terminat liceul voiam să am o firmă care într-un final să facă bani fără ca eu să mai lucrez. Credeam atunci că frumuseţea vieţii va fi direct proporţională cu banii pe care îi voi cheltui. Am descoperit ulterior altceva despre mine: că  îmi place tare de tot viaţa mea când sunt “in flow” şi când am un scop mai mare căruia să mă dedic. Starcraft sau Heroes III mă ţineau ore şi zile lipit de calculator. Antreprenoriatul în educaţie s-a dovedit de 10 ori mai tare decât un joc de strategie – mă ţine de 10 ani “in flow”. Apoi, cred că transformarea profundă a educaţiei e cel mai important proiect al următorilor 20 de ani în România iar universitatea noastră alternativă are un rol important de jucat. Treaba mea e o universitate alternativă şi nu altceva pentru că îmi aduce multă împlinire să fac parte dintr-un proiect care va lăsa lumea mai bună decât am găsit-o.

Unde şi când s-a  întâmplat? A apărut ideea în urma unui fel de brainstorming?

Eram la o terasă în Cluj, după vreo 4 ani de proiecte în care încercam să schimbăm universităţile din interior. Nu era un brainstorming, stăteam la o bere şi constatam că universităţile nu prea se lasă schimbate de proiectele noastre. Şi aşa a apărut întrebarea “Cum ar fi să facem noi o universitate?”

Care e cel mai important lucru care o face să funcţioneze, în momentul ăsta? Crearea unor soluţii alternative sau creativitatea studenţilor?

Curajul nostru – cei 14 din echipă – curajul studenţilor de a alege ceva atât de neconvenţional, curajul partenerilor de a investi împreună cu noi. Cred ca ăsta e ingredientul zero după care urmează multe altele.

Ce îi lipseşte cel mai mult?

Vreo 400.000 euro pentru următorii 2 ani, care să completeze veniturile actuale până ajungem la sustenabilitate. Sau un fundraiser foarte bun.

A fi revoluţionar în educaţie înseamnă a refuza rigiditatea formală a sistemului de stat?

Da, înseamnă şi asta. Înseamnă a-ţi petrece timpul încercând să transformi educaţia în ceva foarte diferit de ce este acum.

De ce ar alege un viitor student Universitatea voastră în defavoarea celor de stat? Blochează creativitatea sistemul educaţional de stat?

Pentru că nu-i plictiseşte. Pentru că totul e personalizat. Pentru că nimic nu e obligatoriu deci singura variantă e să vii de plăcere. Pentru că oamenii de la care înveţi sunt practicieni cu experienţă. Pentru că la noi îţi poţi exersa autonomia, colaborarea, creativitatea, iniţiativa şi pentru că găseşti o atmosfera în care “posibilitatea” pluteşte în aer.

De ce neapărat o Universitate “live”? Te-ai gândit vreodată să o îndrepţi spre metode alternative precum coursera.org saukhanacademy.org?

Universitatea noastră este gândită plecând de la faptul că există Coursera, EdX,UdemyUdacityFuturelearn şi alte platforme similare. “Conţinutul” e o problemă aproape rezolvată. Noi suntem perfect complementari adăugând personalizare, community building şi conexiunea cu proiecte reale. Acum le facem într-o combinaţie de “live” şi “online” şi nu cred că vom putea reproduce 100% online intensitatea experienţei actuale.

Dacă te-ai întoarce în timp şi ai avea această opţiune la admiterea la facultate, care ar fi reacţia părinţilor tăi?

S-ar opune la început. Eu aş insista. Ne-am certa o vreme şi în cele din urmă ei ar ceda înţelegând că e foarte important pentru mine.

Interviu: Dascăli.ro

Interviu publicat pe dascali.ro:

————————————–

V.P.: - Ați spus la un moment dat “In fiecare dintre noi se naste o alta revolutie”. Nu sunt prea multe revoluții în același timp?

T.B.: -  N-am zis eu asta… e un citat din trupa timişoreană de rock Implant pentru Refuz. Eu am găsit în el o semnificaţie specială, legată de scopul căruia am ales să îmi dedic următorii 20 de ani din viaţă: revoluţia educaţiei. Acum să explic ce înseamnă pentru mine …

Înainte să poţi să schimbi o ţară, un sistem de educaţie, un oraş sau măcar pe oamenii din jurul tău – trebuie să poţi să te schimbi pe tine.  Eu cred că educaţia are nevoie de o revoluţie în primul rând pentru că elevii si studenţii renunţă la responsabilitatea de a-şi conduce dezvoltarea. Ivan Illich vorbeşte chiar de o „sinucidere spirituală”. „By making men abdicate the responsability for their own growth, school leads many to a kind of spiritual suicide” – Ivan Illich. Revoluţia care se naşte în fiecare dintre noi e despre a-ţi lua înapoi controlul şi responsabilitatea propriei tale dezvoltări. Mă întrebaţi dacă nu sunt prea multe revoluţii? Pentru cum îmi doresc eu să arate lumea peste 20 de ani, nu cred că sunt prea multe

V.P.: - Revoluție în educatie sau prin educație?

T.B.: -Educaţia acum este identificată cu şcoala. Şcolile şi universităţile au nevoie de transformări profunde. Deci da, cred că e nevoie de o revoluţie în educaţie. Dacă ne gândim la educaţie ca la orice proces care susţine dezvoltarea oamenilor, atunci pentru mine e clar că de aici vor pleca toate “revoluţiile” de care avem nevoie: în felul în care muncim, în care consumăm şi exploatăm mediul înconjurător etc. Deci voi spune da şi la revoluţia prin educaţie.

V.P.: - Țineți pasul cu CROS? Cât de mari v- au crescut aripile? Și cât de nerezonabili ați devenit cu sistemul?

T.B.: -Anul acesta lansăm universitatea alternativă. Ne tot cresc aripile şi învăţăm să le folosim. După patru ani de pilotare am dovedit că ideile noastre se verifică în realitate. Faţă de sistem suntem rezonabili, zic eu. Am vrea ca pe viitor, când mai creştem, să  fim capabili să-l seducem să împrumute din ideile şi practicile noastre.

V.P.: - De ce o universitate alternativă? Avem déjà peste 90 de universități, fiecare mai alternativă ca alta. Cine va finanța proiectul?

T.B.: -Avem 90 de universităţi şi un singur model de educaţie universitară. Noi am dezvoltat un alt model bazat pe autonomie în învăţare, învăţare activă în proiecte reale şi învaţare socială în comunităţi de practici. Proiectul este finanţat deja atât de companiile partenere cât şi prin taxele studenţilor. Faptul că atât studenţii cât şi companiile contribuie financiar e un semn că ceea ce facem e solid.

V.P.: - Care e miza totuși? Ați declarat că nu mai vreți să faceți politici educaționale. Nu merită să încerci să schimbi sistemul, e prea mult de lucru..

T.B.: -Miza noastră e să schimbăm sistemul. Pentru mine miza e aceeaşi, de când am devenit pasionat de educaţie acum 9 ani. Eu mi-am dedicat următorii 20 de ani din viaţă transformării sistemului de educaţie.  Doar că am ales altă strategie decât cea a politicilor educaţionale.

V.P.: - Media Lab, Incubatorul de afaceri, idei interesante. Spuneți-ne mai multe despre proiectele CROS.

T.B.: -Toate cele de mai sus fac parte din universitatea noastră alternativă. Avem în total 18 programe de învăţare care alcătuiesc împreună modelul alternativ de care vorbeam. Mai multe despre cum se leagă ele aici: http://issuu.com/cros/docs/cros_learning_model_2012__student_guide_

V.P.: - Competiția RestartEdu a pus mare preț pe voturile publicului. De ce și cum se măsoară creativitatea în decibeli-aplauze?

T.B.: -Sistemul de selecţie din Restart în Educaţie a fost înţeles fragmentat. Am avut 3 filtre: votul publicului, votul juriului şi apoi votul publicului care a participat la Gala. A avut sens să începem cu votul publicului pentru ca ne-am dorit proiecte care sunt capabile să atragă susţinători. Practic, publicul larg a ales doar în prima etapă 20 de proiecte dintre cele 86 înscrise. Apoi juriul a ales 7 din 20 care să fie dezvoltate în continuare. Eu cred că al doilea filtru – cel al juriului – a fost mai important decât primul.

V.P.: - Cum accelerăm inovația în educație? E suficientă Ne-Conferința RestartEdu?

T.B.: – E o întrebare grea. Cu siguranţă o (ne)conferinţă, oricât de bună ar fi, nu e suficientă.  Un răspuns sincer din partea mea este “nu ştiu”. Ideea pe care o testăm acum este aceea de a coagula o comunitate a inovatorilor în educaţie care sperăm că se vor ajuta şi inspira reciproc şi vor atrage şi pe alţii în rândurile lor.

V.P.: - Care este legătura dintre evenimentele RestartEdu și Restart România?

T.B.: -Ambele sunt iniţiate de Techsoup Romania şi folosesc un proces similar.

V.P.: - Cât de creativi mai sunt tinerii români? Inovația este un concept frumos dar nu îl văd deloc promovat în școală. Dimpotrivă. Cum se vede de la voi povestea?

T.B.: -Nu ştiu cât de creativi erau tinerii înainte. Dacă mă uit la cele peste 600 de idei din RestartEdu, aş putea spune că sunt foarte creativi cei 300 de tineri care au venit la RestartEdu. Dar eu înţeleg altfel creativitatea. Ca să poţi fi creativ cred că ai nevoie să înţelegi bine problema pentru care creezi soluţii. E un proces mai lung în care una câte una elimini soluţii care par evidente la început şi se dovedesc nepotrivite. Ştiu puţini oameni care au perseverat destul în a crea ceva în educaţie încât să ajungă să poată fi creativi. Nici eu nu văd şcoala promovând creativitatea. Cred ca dimpotrivă, o încurcă.

V.P.: - Dacă ar fi să promovăm de mâine 5 metode de stimulare a creativității în învățământul preuniversitar, care ar fi acelea? Ce recomandaţi?

T.B.: -Am o singură propunere: I-aş provoca pe elevi să găsească în jurul lor probleme care contează pentru ei şi să le rezolve.

V.P.: - Unde duce totuși inovația? Marile succese economice s-au clădit pe respectarea normelor, nu pe idei creative. S-au schimbat vremurile?

T.B.: -Inovaţia duce la progres. Cred că s-au schimbat vremurile şi se tot schimbă. Tot ce e algoritmic şi poate fi automatizat este sau va fi automatizat. Roboţii ştiu din ce în ce mai bine să respecte norme. Oamenii vor aduce cu adevarat valoare în activităţile care presupun creativitate, empatie, etică …

V.P.: - Câte dintre companiile românești din prezent ”se fac vinovate” de inovație? Câte au disponibilitate să investească în inteligență și idei noi?

T.B.: -Nu ştiu câte companii româneşti inovează. De exemplu Adobe România – unul dintre partenerii noştri – are peste 300 de angajaţi care lucrează la dezvoltarea de produse şi soluţii noi. De curând chiar au luat şi un premiu: Primetime Emmy Engineering Award. Cred că oamenii atrag sau crează inovaţia. Oamenii inovativi vor atrage în România companii care inovează sau le vor crea ei sau vor inova în cele existente. Oamenii crează companiile sau le schimbă pe cele existente.

V.P.: - Pregătim inteligență pentru export? Spuneți-ne cum îi răzgândim pe cei care vor să plece în alte țări mai civilizate.

T.B.: -Ţările civilizate sunt plictisitoare :-) …  şi viaţa nu cred ca e în primul rând despre confort. Vorbind mai serios, cred că prin exemplul personal al celor care trăim aici şi reuşim să ne creăm nişte vieţi frumoase, pline de sens şi bucurie, în ciuda faptului că suntem pe la jumătatea clasamentului la capitolul “civilizaţie”.

V.P.: - Banii din educație sunt puțini sau prost gestionați ? Ce soluții aveți?

T.B.: -Eu cred că sunt şi puţini şi prost gestionaţi. Soluţia noastră e sa creăm o universitate care ştie şi să atragă resurse şi să le gestioneze bine. Sperăm ca aşa să inspirăm cât mai mulţi educatori să atragă resurse private şi apoi să le folosească bine.  În felul acesta vom convinge societatea să investească tot mai mult în educaţie.

Interviu realizat de Virgil Paraschiveanu

Interviu pentru Ciorne 2.0 – Cum a început CROS

Cu ocazia participării CROS la Ciorne 2.0Sergiu m-a provocat să îmi amintesc de începuturile CROS. Textul original îl găsiţi pe blogul Friends for Friends Foundation.

——

Sergiu: V-am mai povestit despre cei de la CROS (Centrul de Resurse pentru Organizații Stundențești) și planurile lor de a revoluționa educația și de a crea noi experiențe studențești. Ei bine, în spiritul Ciorne 2.0, ne-am gândit să-l întrebăm pe Traian (Learning architect la CROS) cum a început totul.

Care au fost circumstanțele în care ți-a venit ideea pentru CROS? Cu cine erai? Unde? Când?

Deși nu sunt sigur, cred că prima data ideea a apărut la Cluj, prin 2006, într-o terasă de lângă campus. Eram mai mulți dar mi-i amintesc doar pe Vlad (Atanasiu) și pe Carmen (Mureșan). Eu și Vlad eram coordonatori ai unui proiect național de promovare a Procesului Bologna iar Carmen coordona proiectul în Universitatea Babeș-Bolyai. Promovam Procesul Bologna pentru că ne-au atras de acolo două idei: învățământul centrat pe student și ideea că studenții sunt parteneri în propriul proces de educație nu materie primă pentru mașinării de predare-examinare. Eu și Vlad ținusem traininguri în vreo 16 universități din România despre acest Proces Bologna și de fiecare dată întrebam participanții “cum ar arăta universitatea ideală?”. Aveam o sesiune despre asta. Tot punând întrebarea asta am ajuns să ne formăm tot mai viu imaginea unei universități ideale … pe sufletul nostru. Și nu semăna deloc cu universitățile românești pe care le știam. Și cum stăteam noi la terasă și constatam cât de mici sunt șansele ca universitățile actuale să se transforme în organizații centrate pe student … a apărut ideea “cum ar fi să ne facem noi o universitate?”.

Cum a fost la început? Care au fost primii pași pe care i-ai facut?

Trecuse mai bine de un an de la discuția de pe terasă din Cluj. Era pe la sfârșitul verii în 2007 când m-am întâlnit cu Vlad și Violeta în parcul Romniceanu … pe lângă Academia Militară, să vedem ce facem mai departe cu viețile noastre. Ideea universității se ținuse scai în mințile noastre, chiar dacă părea SF. Atunci am hotărât împreună că vom face universitatea asta și că tot ce vom face în continuare va fi în acea direcție. Primul lucru concret, în afară de zeci de întâlniri de strategie a fost să înființam juridic CROS. Apoi am depus un proiect la Tinere în Acțiune – HRemotion - care a fost finanțat și uite așa ne-am apucat de treabă. Tot în perioada aia am aplicat și la Proiect1000 al celor de la X3 Studios și ne-am ales cu o siglă care ne e foarte dragă.

Cât de mult au contat oamenii din jur să construiești organizația?

Tot ce a contat în dezvoltarea CROS, cred eu, au fost acțiunile, deciziile și atitudinile oamenilor. Acum, mi-e greu să împart între oamenii din echipă și oamenii din jurul CROS. Știu sigur că aportul oamenilor din jur a fost semnificativ, chiar și la început. Au fost tot felul de gesturi de bunătate, generozitate și ajutor dezinteresat. Bunica lui Vlad care ne-a lăsat să-i transformăm apartamentul în sediu, deși suspina de fiecare dată că bibelourile nu mai erau la locul lor. Oamenii de la X3 care au dat 198 de ore unei organizații care nu exista. Părinții noștri care ne-au susținut deși le venea greu să creadă că ce facem e altceva decât o joacă. Oameni din mediul de afaceri care ne-au sfătuit și ne-au recomandat mai departe chiar dacă se citea din avion că suntem “niște idealiști”. Acum oamenii din jur au un aport foarte mare. Chiar dacă echipa CROS a crescut la 15 oameni, o bună parte din combustibilul pentru visul de a crea o universitate și apoi o revoluție în educație vine de la prietenii și partenerii CROS.

Unde vreți sa ajungeți cu CROS-ul?

Vrem să avem o universitate alternativă solidă care să fie scânteie și punct de sprijn pentru o transformare profundă a educației. Vrem să punem umărul la o mișcare care să schimbe ADNul educației în România. Să-l schimbe cum? Să înlocuim controlul cu încrederea și traseele impuse cu autonomia. Îndoctrinarea cu gândirea critică. Standardizarea cu personalizarea. Competiția cu colaborarea. Predarea teoriei cu joc, voluntariat sau orice altă formă de învățare activă și într-un final să obținem un sistem care în loc de a transmite informații, formează caractere și cultivă înțelepciune. În 20 de ani vrem ca măcar 50% din tinerii din România să învețe în astfel de medii.

2% pentru CROS

Un efort mic pt tine, un mare ajutor pt noi şi un impact şi mai mare în educaţia din România.

Cu 500 de formulare 2% CROS poate plăti un om timp de un an pentru a pune pe picioare câteva afaceri sociale (edu-cafe, mediaLab, incubator de afaceri, rent-a-team) care ne vor aduce resurse pentru a lansa în 2 ani universitatea alternativă la care visăm. E simplu şi rapid să ne ajuţi – completezi un formular – 1 minut.

Monopolului statului – Cazul educaţiei

Revista 22 găzduieşte o dezbatere despre rolul statului în diverse domenii. În acest articol, Laurenţiu Ciurea şi Ionuţ Sterpan tratează domeniul educaţiei.

Mi-a plăcut articolul din două motive. În primul rând pentru că şi eu cred că ne-ar fi mai bine dacă statul ar avea un rol redus în educaţie. Mult mai bine! Cred că piedica principală în calea inovaţiilor la nivel fundamental în educaţie este acest monopol al statului.

În al doilea rând mă bucur că în dezbaterea publică vorbim şi despre aspecte fundamentale cum ar fi: cine şi de ce se ocupă de educaţie şi care e scopul educaţiei. Convingerea mea este că problemele sistemului de educaţie pleacă de la design: a fost conceput pentru a transforma oamenii în roboţi buni de trimis în fabrici şi în general buni de controlat şi exploatat. Dacă nu mă credeţi pe mine, poate reuşesc să vă convingă doi intelectuali marcanţi ai timpurilor noastre: Noam Chomsky (mai jos) şi Alvin Toffler (aici):

 

În aceste condiţii, trebuie să mărturisesc că mă cam plictisesc dezbaterile despre formarea profesorilor sau adaptarea curriculumului la cerinţele societăţii moderne. Sunt de acord că aceste lucruri îmbunătăţesc sistemul actual dar nu cred că îmbunătăţirea unui sistem expirat şi nociv (prin cerinţele de proiectare) este principalul lucru de care ar trebui să ne ocupăm.

Articolul din Revista 22 aduce însă discuţia pe un teren mai interesant, zic eu:

Întrucât statul nu permite concurenţa în sectorul de evaluare şi certificare, tinerii sunt lipsiţi de alternative educaţionale, şi nu putem calcula valoarea alternativelor care lipsesc.
[...] ceea ce numim în limbaj curent unităţi de învăţământ « private » sunt doar părţi ale sistemului de stat. Pentru a fi certificate, adică pentru a funcţiona, acestea sunt constrânse să urmeze un set larg, strict şi detaliat de reguli de funcţionare ca şi cele de stat – tot ce ţine de administrarea bugetului, de curricula şi de desfăşurarea procesului educaţional. Tocmai pentru că statul stabileşte într-un grad atât de înalt de detaliu condiţiile de funcţionare, sufocând posibilitatea inovaţiei, considerăm unităţile de învăţământ private părţi ale unui unic sistem de stat.

Din perspectiva cuiva care dezvoltă un model alternativ de educaţie şi pregăteşte lansarea unei universităţi alternative, pot să confirm acest lucru şi să mă bucur că discutăm despre asta. Cea mai mare piedică în apariţia alternativelor este sistemul de certificare. Nu poţi ajunge să oferi o diplomă oficială decât dacă semeni foarte mult cu universităţile actuale care însă folosesc un model de educaţie expirat. O implicare mai mică (preferabil spre zero) a statului în educaţie ar permite depăşirea mai uşoară şi mai rapidă a paradigmei industriale în care educaţia funcţionează acum şi ne-ar permite să dezvoltăm o cultură mai sănătoasă privind educaţia şi învăţarea. Cred că problema resurselor e o falsă problemă raportată la designul actual al sistemului. Când vom trece la un sistem bazat pe paradigma învăţării cred că vom descoperi că el necesită mai puţine resurse financiare / materiale şi că pe principiul “It takes a village to raise a child” energia şi timpul oamenilor pot fi distribuite în societate într-un mod inteligent şi benefic pentru toată lumea.

Într-un articol care contribuie la dezbatere, domnul Ştefan Vlaston, aduce argumente în favoarea unui anumit rol al statului în educaţie pe care simt nevoia să le comentez:

1. Solidaritatea sociala. Este clar ca noile tehnologii si globalizarea pietei muncii induc o noua paradigma educationala, o provocare careia familiile cu venituri modeste nu-i pot face fata. Copiii nascuti in familii modeste material nu au sanse sa invete carte, fara solidaritate sociala. Vor reface destinul economic al parintilor, iar cercul acesta vicios poate fi spart doar de interventia statului, ca mandatar al membrilor comunitatii.

Educaţia nu este despre “a învăţa carte” şi nu trebuie să fie scumpă pentru a fi de calitate. Aş aduce ca exemplu programul Teach for America unde unii dintre cei mai buni absolvenţi de universităţi prestigioase merg să fie profesori în comunităţi dezavantajate. Solidaritatea socială se poate manifesta şi altfel decât prin intermedierea statului.

2. Fara scoala, copiii vor fi crescuti de parinti dupa chipul si asemanarea lor. Dar hotii, proxenetii, prostituatele, muncitorii agricoli fara carte, manelistii, politicienii, etc., ce chip si asemanare ofera copiilor lor? Societatea sa stea impasibila in astfel de cazuri, nu putine?

Cred că e o iluzie că şcoala reuşeşte să influenţeze dezvoltarea copiilor într-o direcţie opusă faţă de mediul în care trăiesc (familie, prieteni, vecini, comunitate, etc). Eu văd în jurul meu doar exemple a faptului că e irelevantă sau dăunătoare la nivelul dezvoltării caracterului. Cred că trebuie să acceptăm că ei şi familiile lor sunt primii responsabili pentru propria educaţie, să avem mai mult respect faţă de valorile lor şi mai multă încredere că se pot “emancipa” prin eforturi proprii. Îmi pot imagina manelişti, prostituate şi muncitori agricoli dorindu-şi pentru copiii lor un viitor diferit de al lor şi ajutându-i în această direcţie.

3. Chiar oameni cinstiti si onesti nu pot fi la curent cu dezvoltarile explozive impuse de tehnologii si globalizarea pietelor. Acestia incredinteaza educatia si formarea copiilor lor celor care se pricep si bine fac.

‎”By making men abdicate the responsability for their own growth, school leads many to a kind of spiritual suicide” – Ivan Illich, Deschooling Society

Înainte de oamenii care se pricep este acolo un sistem obtuz care are o inerţie de zeci de ani. Sistemul nu atrage nici pe departe doar oameni care se pricep – poate din contră – iar cei care se pricep sunt şi ei victimele sistemului, fiind în situaţia de a susţine dezvoltarea copiilor în ciuda limitărilor sistemului şi nu cu ajutorul lui. Există şi mulţi oameni care se pricep în afara sistemului pe care acest sistem îi ţine la distanţă de educaţia copiilor.

4. Angajatorii se bazeaza pe certificari obtinute in institutii de invatamant credibile. Ei au alta treaba decat sa-si testeze candidatii la toate competentele cerute de slujba care li se ofera.

Cel puţin în România, angajatorii nu prea se bazează pe diplome iar sistemul certificărilor universitare la nivel internaţional este posibil să fie următoarea bulă.

5. Fara invatamant general obligatoriu, multe familii ar avea tentatia sa-si puna copiii la munca de mici, pentru obtinerea celor necesare traiului. Adica sa-i condamne la refacerea propriului destin economic.

Probabil că munca pentru obţinerea celor necesare traiului este o educaţie mult mai bună decât şcoala. Te învaţă că poţi fi util, că munca e grea şi îţi crează motivaţia de a-ţi depăşi condiţia.

6. Mijloce si metode moderne de invatamant, inclusiv suport informatic, se pot obtine la costuri rezonabile doar in unitati de invatamant mari. Apoi contactul uman cu invatatorii si profesorii, acel inefabil de care se vorbeste in educatie, modelele pozitive, pot fi obtinute doar in sisteme formalizate, cu personal special pregatit pentru aceasta meserie.

Costul suportului informatic nu depinde de cât de obligatoriu este învăţământul sau de cât de mult hotărăşte statul ce se învaţă. Cred că pot exista centre educaţionale, muzee sau biblioteci care să ofere infrastructura educaţională mai ieftin decât o face şcoala. Din propria mea experienţă, cred că modele de urmat găseşti cel puţin la fel de multe în afara sistemului de educaţie iar acel contact uman nu este nici pe departe un atribut al învăţământului obligatoriu. Poate din contră, învăţământul obligatoriu transformă acel contact uman autentic în ceva mecanic, lipsit de motivaţie şi de sens de ambele părţi.


Răspunsuri la comentariile de pe facebook:

Stefan Vlaston: Este o discutie veche, ocazionata de home schooling. Ar rezulta ca toate statele care-si perfectioneaza si dezvolta invatamantul formal, la scoala, gresesc. In proiectul Europa 2020 se prevad tinte ambitioase pentru reducerea abandonului scolar. UE greseste. Inventia tiparului prin care se transmit achizitiile anterioare a fost o greseala. Trebuie reluat totul de la zero, alaturi de parinti analfabeti. Eu unul nu inteleg acest tip de rationament, dar ma bucur ca discutam problema.

Nu am spus că trebuie reluat totul de la zero. Nu ne împiedică nimeni să păstrăm tot ce e bun din sistemul actual: profesorii buni, disciplinele de studiu, metodele de învăţare care au funcţionat, clădirile. Ce cred că trebuie abandonat sunt: curriculumul obligatoriu, notele, capacitatea şi bacul, barierele (centralizate) la angajarea profesorilor şi a administratorilor şcolilor şi evident inspectoratele şcolare :)

Şi cred că da, ţările care aleg să îşi dezvolte învăţământul formalizându-l şi mai tare, greşesc. Din câte ştiu eu însă ţări cum sunt Finlanda sau Anglia merg în direcţia opusă: lasă tot mai multă libertate şi responsabilitate copiilor, părinţilor, profesorilor şi comunităţilor locale. Am asistat la o prezentare a unor învăţătoare finlandeze şi cuvantul pe care îl foloseau legat de ceea ce vine de la nivel naţional era “guidelines”. Recunosc că nu ştiu foarte multe despre învăţământul preuniversitar şi mi-ar plăcea să aflu de la cei care ştiu.

Peter Damoc: Traiane, spui “Cea mai mare piedică în apariţia alternativelor este sistemul de certificare.” De ce este o piedica? Eu cred ca foarte putini angajatori mai sunt impresionati de o diploma. Cred ca cei mai multi sunt foarte foarte sensibili la competente si daca poti exprima aceste competente intr-o maniera usor de inteles, poti gasi un job si fara certificare. Certificare nu ai nevoie decat in interiorul unui sistem ce produce certificare. Businessurile care produc valoare in societate acorda atentie la abilitatea de a produce valoare, adica la competente.

Problema nu e la angajatori în primul rând. La mulţi dintre ei diploma funcţionează ca buletinul: se aşteată să o ai, dacă nu e un posibil semn de întrebare şi o posibilă problemă la departamentul juridic. În schimb, câţi părinţi i-ar plăti copilului 3-4 ani de formare la sfârşitul cărora nu are o diplomă cu ştampila Ministerului Educaţiei? Sau măcar, câţi l-ar susţine să facă alegerea asta? Problem pe care încă o ridică absenţa diplomei în domeniile în care practicarea meseriei nu e condiţionată de vreo diplomă este limitarea de a continua cu programe educaţionale de tip master sau doctorat şi acesta este motivul pentru care explorăm posibilitatea de a echivala ceea ce fac tinerii în sistemul alternativ într-o diploma de licenţă clasică.

Stefan Vlaston: Fiind 30 de ani profesor si vreo 18 director de scoala, ar trebui sa ma pricep. Am criticat in numeroase randuri actuala curricula si organizare. In acelasi timp, in ciuda acestor neajunsuri, profesori de vocatie inving neajunsurile si cladesc in mintea si sufletul copiilor viitoarea personalitate, alaturi de contributia proprie, de zestrea genetica, etc. Dar fara o educatie organizata si dirijata in scoala, e greu de crezut ca fiecare elev va reusi sa refaca singur drumul cunoasterii din ultimii 1000 de ani.

Foarte de acord. Am avut şi eu profesori care m-au inspirat şi nu contest rolul profesorilor. Mai mult, cred că interacţiunea umană în educaţie este esenţială. Eu cred însă că oamenii cu vocaţie pentru educaţie ar funcţiona mai bine într-un sistem liber în care ar avea mai mult control în privinţa a ce predau, cum predau, cui predau, unde predau şi cât predau. Şi am folosit cuvândul a preda doar pentru că e mai scurt … ideea e de a facilita învăţarea copiilor. Mai mult decât atât, în plus faţă de profesorii cu vocaţie pe care deja îi avem în sistem cred că un sistem de educaţie liber ar permite şi altor oameni cu vocaţie să contribuie. Cred că sunt mulţi oameni care au vocaţie de educator, nu lucrează în sistem şi pentru care a-i ajuta pe copii să înveţe nu este acum o opţiune dar ar putea deveni într-un sistem mai flexibil.

În privinţa capacităţii fiecărui elev de a-şi găsi singur drumul cunoaşterii eu cred că fiecare om o are. Unii dintre cei mai mari intelectuali ai planetei au fost autodidacţi. În plus, nu vorbim de oameni izolaţi ci de oameni care timp de 12 ani interacţionează cu lumea şi nu au cum să nu descopere acele lucruri care sunt importante pentru viaţa pe care vor să o trăiască. Exemplele în acest sens sunt şcolile democratice cum sunt Sudbury Valley School sau Summerhill School.

Tincuta Baltag: Traian, mi se pare mie sau ai spus ca este ok ca parintii sa-si trimita copiii la munca in loc sa ii dea la scoala? Outch! Cred ca trebuie sa facem impreuna niste vizite pe la sate… sa vezi care este efectul real al acestei practici… In plus, ar trebui sa stam de vorba si cu parintii acestor copii si sa vezi cat de pregatiti sunt sa le ofere acestora educatie de calitate.

Nu ţi se pare, chiar am zis asta :). Eu am crescut la ţară până pe la 7 ani, în satul Vadul Oii, de pe malul Dunării. E în continuare un sat foarte sărac. M-am văzut acum câţiva ani cu 3 dintre prietenii mei din copilărie şi pe niciunul nu l-a ajutat şcoala să trăiască un viitor mai bun decât dacă n-ar fi făcut-o. Poate pe unul dintre ei care e jandarm să-l fi ajutat, dar mă îndoiesc. Ceilalţi doi prestează muncă fizică pe foarte puţini bani completată de lucratul pământului şi animalelor. Şcoala nu i-a ajutat să-şi depaşească condiţia. Cel puţin unul dintre ei era şi este un om foarte inteligent cu care jucam şah şi discutam diverse lucruri.

Avem multe variante de considerat pe care le-aş înscrie între două extreme.

Una în care în şcoală elevii găsesc cel puţin un profesor luminat care îi încurajează să spere la mai mult, le dă încredere, îi ajută să înveţe şi le deschide ochii. În acest timp acasă au o familie căreia nu-i pasă, care mai degrabă l-ar exploata pe copil şi care dacă n-ar fi statul să o oblige la a-şi trimite copilul la şcoala n-ar face-o. În acest caz obligativitatea învăţământului are rezultate bune.

Cealalta extremă este cea în care copilul vine dintr-o familie săracă şi limitată dar în care oamenii îşi doresc ce e mai bun pentru copiii lor şi ar vrea să îi ajute, măcar lăsându-i să înveţe dacă nu altfel. Chiar dacă nu ştiu cum şi poate nu îndrăznesc să spere prea mult, visează la un viitor în care copilul îşi depăşeşte condiţia familiei şi poate ajunge să aibă grijă de restul familiei atunci când părinţii vor îmbătrâni. La şcoală avem profesori normali şi câţiva foarte slabi (răi, frustraţi sau incompetenţi) care fără să vrea îi scad copilului încrederea în sine şi speranţa că va putea fi bun la “învăţătură”. Ajunge să meargă la şcoală obligat, chinuindu-se şi pierzându-şi pe zi ce trece speranţa că de la “învăţătură” îi va veni viaţa mai bună. Până la urmă ce treabă are Ştefan cel Mare şi Enigma Otiliei cu viaţa lui? Şi uite aşa e se compromite, poate pentru toată viaţa cea mai bună cale de a-şi depăşi condiţia. În acest caz, munca alături de familie ar fi lăsat opţiunea “educaţiei” deschisă şi atunci când ar fi apărut oportunitatea fie să meargă la şcoală, fie să înveţe singur sau de la vreun om mai deştept din sat sau în vreun program al unui ONG ar fi fost motivat şi pregătit să o facă.

Mie mi se par 2 lucruri fundamentale pentru educaţie: motivaţia şi încrederea în sine. Dacă acestea două sunt cultivate şi dezvoltate, chiar şi prin munca la câmp, omul acela are şanse mari. Cunoşterea e peste tot şi sunt zeci de feluri în care să înveţi şi mai devreme sau mai târziu va găsi o cale pentru că o caută. În schimb dacă încrederea în sine şi motivaţia sunt foarte jos, omorâte de un sistem de educaţie predispus să facă asta, atunci omul îşi pierde capacitatea de a se ajuta singur, chiar şi într-o lume plină de oportunităţi de învăţare.

Asta cred eu, fără să fi cunoscut îndeaproape realitatea mai multor comunităţi foarte sărace din România. Mă înscriu cu interes la acele vizite :)

Higher Education Bubble – reloaded

Peter Thiel – fondatorul PayPal a născut o dezbatere interesantă afirmând că după dot.com-ul anilor 2000 şi recenta criză imobiliară din SUA, avem de a face cu o altă bulă: învăţământul superior. Articolul care a declanşat dezbaterea a adunat 243 de comentarii în cursul săptămânii care tocmai se încheie şi eu am mai dat întâmplător peste alte două articole – unul în The Economist şi altul aici.

Deşi pentru cine urmăreşte subiectul “higher education”, ideea nu e nouă,  ce e diferit acum este că ea iese din cercul celor interesaţi de educaţie şi crează o dezbatere mai largă. În plus, Peter Thiel “puts his money where his mouth is” şi oferă câte 100.000$ pentru 20 de tineri sub 20 de ani care aleg să renunţe la facultate pentru a-şi lansa o afacere. Scopul acestei mişcări este de a crea o alternativă şi a arăta că programele oferite de universităţi sunt supraevaluate. În această strategie credem şi noi la CROS şi îi spunem: inovaţie disruptivă în educaţie.

Voi ce credeţi? E învăţământul superior bulă? Credeţi că o universitate alternativă are capacitatea de a “perturba” sistemul suficient de mult? De ce ar avea nevoie pentru a face asta?