Monopolului statului – Cazul educaţiei

Revista 22 găzduieşte o dezbatere despre rolul statului în diverse domenii. În acest articol, Laurenţiu Ciurea şi Ionuţ Sterpan tratează domeniul educaţiei.

Mi-a plăcut articolul din două motive. În primul rând pentru că şi eu cred că ne-ar fi mai bine dacă statul ar avea un rol redus în educaţie. Mult mai bine! Cred că piedica principală în calea inovaţiilor la nivel fundamental în educaţie este acest monopol al statului.

În al doilea rând mă bucur că în dezbaterea publică vorbim şi despre aspecte fundamentale cum ar fi: cine şi de ce se ocupă de educaţie şi care e scopul educaţiei. Convingerea mea este că problemele sistemului de educaţie pleacă de la design: a fost conceput pentru a transforma oamenii în roboţi buni de trimis în fabrici şi în general buni de controlat şi exploatat. Dacă nu mă credeţi pe mine, poate reuşesc să vă convingă doi intelectuali marcanţi ai timpurilor noastre: Noam Chomsky (mai jos) şi Alvin Toffler (aici):

 

În aceste condiţii, trebuie să mărturisesc că mă cam plictisesc dezbaterile despre formarea profesorilor sau adaptarea curriculumului la cerinţele societăţii moderne. Sunt de acord că aceste lucruri îmbunătăţesc sistemul actual dar nu cred că îmbunătăţirea unui sistem expirat şi nociv (prin cerinţele de proiectare) este principalul lucru de care ar trebui să ne ocupăm.

Articolul din Revista 22 aduce însă discuţia pe un teren mai interesant, zic eu:

Întrucât statul nu permite concurenţa în sectorul de evaluare şi certificare, tinerii sunt lipsiţi de alternative educaţionale, şi nu putem calcula valoarea alternativelor care lipsesc.
[…] ceea ce numim în limbaj curent unităţi de învăţământ « private » sunt doar părţi ale sistemului de stat. Pentru a fi certificate, adică pentru a funcţiona, acestea sunt constrânse să urmeze un set larg, strict şi detaliat de reguli de funcţionare ca şi cele de stat – tot ce ţine de administrarea bugetului, de curricula şi de desfăşurarea procesului educaţional. Tocmai pentru că statul stabileşte într-un grad atât de înalt de detaliu condiţiile de funcţionare, sufocând posibilitatea inovaţiei, considerăm unităţile de învăţământ private părţi ale unui unic sistem de stat.

Din perspectiva cuiva care dezvoltă un model alternativ de educaţie şi pregăteşte lansarea unei universităţi alternative, pot să confirm acest lucru şi să mă bucur că discutăm despre asta. Cea mai mare piedică în apariţia alternativelor este sistemul de certificare. Nu poţi ajunge să oferi o diplomă oficială decât dacă semeni foarte mult cu universităţile actuale care însă folosesc un model de educaţie expirat. O implicare mai mică (preferabil spre zero) a statului în educaţie ar permite depăşirea mai uşoară şi mai rapidă a paradigmei industriale în care educaţia funcţionează acum şi ne-ar permite să dezvoltăm o cultură mai sănătoasă privind educaţia şi învăţarea. Cred că problema resurselor e o falsă problemă raportată la designul actual al sistemului. Când vom trece la un sistem bazat pe paradigma învăţării cred că vom descoperi că el necesită mai puţine resurse financiare / materiale şi că pe principiul “It takes a village to raise a child” energia şi timpul oamenilor pot fi distribuite în societate într-un mod inteligent şi benefic pentru toată lumea.

Într-un articol care contribuie la dezbatere, domnul Ştefan Vlaston, aduce argumente în favoarea unui anumit rol al statului în educaţie pe care simt nevoia să le comentez:

1. Solidaritatea sociala. Este clar ca noile tehnologii si globalizarea pietei muncii induc o noua paradigma educationala, o provocare careia familiile cu venituri modeste nu-i pot face fata. Copiii nascuti in familii modeste material nu au sanse sa invete carte, fara solidaritate sociala. Vor reface destinul economic al parintilor, iar cercul acesta vicios poate fi spart doar de interventia statului, ca mandatar al membrilor comunitatii.

Educaţia nu este despre “a învăţa carte” şi nu trebuie să fie scumpă pentru a fi de calitate. Aş aduce ca exemplu programul Teach for America unde unii dintre cei mai buni absolvenţi de universităţi prestigioase merg să fie profesori în comunităţi dezavantajate. Solidaritatea socială se poate manifesta şi altfel decât prin intermedierea statului.

2. Fara scoala, copiii vor fi crescuti de parinti dupa chipul si asemanarea lor. Dar hotii, proxenetii, prostituatele, muncitorii agricoli fara carte, manelistii, politicienii, etc., ce chip si asemanare ofera copiilor lor? Societatea sa stea impasibila in astfel de cazuri, nu putine?

Cred că e o iluzie că şcoala reuşeşte să influenţeze dezvoltarea copiilor într-o direcţie opusă faţă de mediul în care trăiesc (familie, prieteni, vecini, comunitate, etc). Eu văd în jurul meu doar exemple a faptului că e irelevantă sau dăunătoare la nivelul dezvoltării caracterului. Cred că trebuie să acceptăm că ei şi familiile lor sunt primii responsabili pentru propria educaţie, să avem mai mult respect faţă de valorile lor şi mai multă încredere că se pot “emancipa” prin eforturi proprii. Îmi pot imagina manelişti, prostituate şi muncitori agricoli dorindu-şi pentru copiii lor un viitor diferit de al lor şi ajutându-i în această direcţie.

3. Chiar oameni cinstiti si onesti nu pot fi la curent cu dezvoltarile explozive impuse de tehnologii si globalizarea pietelor. Acestia incredinteaza educatia si formarea copiilor lor celor care se pricep si bine fac.

‎”By making men abdicate the responsability for their own growth, school leads many to a kind of spiritual suicide” – Ivan Illich, Deschooling Society

Înainte de oamenii care se pricep este acolo un sistem obtuz care are o inerţie de zeci de ani. Sistemul nu atrage nici pe departe doar oameni care se pricep – poate din contră – iar cei care se pricep sunt şi ei victimele sistemului, fiind în situaţia de a susţine dezvoltarea copiilor în ciuda limitărilor sistemului şi nu cu ajutorul lui. Există şi mulţi oameni care se pricep în afara sistemului pe care acest sistem îi ţine la distanţă de educaţia copiilor.

4. Angajatorii se bazeaza pe certificari obtinute in institutii de invatamant credibile. Ei au alta treaba decat sa-si testeze candidatii la toate competentele cerute de slujba care li se ofera.

Cel puţin în România, angajatorii nu prea se bazează pe diplome iar sistemul certificărilor universitare la nivel internaţional este posibil să fie următoarea bulă.

5. Fara invatamant general obligatoriu, multe familii ar avea tentatia sa-si puna copiii la munca de mici, pentru obtinerea celor necesare traiului. Adica sa-i condamne la refacerea propriului destin economic.

Probabil că munca pentru obţinerea celor necesare traiului este o educaţie mult mai bună decât şcoala. Te învaţă că poţi fi util, că munca e grea şi îţi crează motivaţia de a-ţi depăşi condiţia.

6. Mijloce si metode moderne de invatamant, inclusiv suport informatic, se pot obtine la costuri rezonabile doar in unitati de invatamant mari. Apoi contactul uman cu invatatorii si profesorii, acel inefabil de care se vorbeste in educatie, modelele pozitive, pot fi obtinute doar in sisteme formalizate, cu personal special pregatit pentru aceasta meserie.

Costul suportului informatic nu depinde de cât de obligatoriu este învăţământul sau de cât de mult hotărăşte statul ce se învaţă. Cred că pot exista centre educaţionale, muzee sau biblioteci care să ofere infrastructura educaţională mai ieftin decât o face şcoala. Din propria mea experienţă, cred că modele de urmat găseşti cel puţin la fel de multe în afara sistemului de educaţie iar acel contact uman nu este nici pe departe un atribut al învăţământului obligatoriu. Poate din contră, învăţământul obligatoriu transformă acel contact uman autentic în ceva mecanic, lipsit de motivaţie şi de sens de ambele părţi.


Răspunsuri la comentariile de pe facebook:

Stefan Vlaston: Este o discutie veche, ocazionata de home schooling. Ar rezulta ca toate statele care-si perfectioneaza si dezvolta invatamantul formal, la scoala, gresesc. In proiectul Europa 2020 se prevad tinte ambitioase pentru reducerea abandonului scolar. UE greseste. Inventia tiparului prin care se transmit achizitiile anterioare a fost o greseala. Trebuie reluat totul de la zero, alaturi de parinti analfabeti. Eu unul nu inteleg acest tip de rationament, dar ma bucur ca discutam problema.

Nu am spus că trebuie reluat totul de la zero. Nu ne împiedică nimeni să păstrăm tot ce e bun din sistemul actual: profesorii buni, disciplinele de studiu, metodele de învăţare care au funcţionat, clădirile. Ce cred că trebuie abandonat sunt: curriculumul obligatoriu, notele, capacitatea şi bacul, barierele (centralizate) la angajarea profesorilor şi a administratorilor şcolilor şi evident inspectoratele şcolare :)

Şi cred că da, ţările care aleg să îşi dezvolte învăţământul formalizându-l şi mai tare, greşesc. Din câte ştiu eu însă ţări cum sunt Finlanda sau Anglia merg în direcţia opusă: lasă tot mai multă libertate şi responsabilitate copiilor, părinţilor, profesorilor şi comunităţilor locale. Am asistat la o prezentare a unor învăţătoare finlandeze şi cuvantul pe care îl foloseau legat de ceea ce vine de la nivel naţional era “guidelines”. Recunosc că nu ştiu foarte multe despre învăţământul preuniversitar şi mi-ar plăcea să aflu de la cei care ştiu.

Peter Damoc: Traiane, spui “Cea mai mare piedică în apariţia alternativelor este sistemul de certificare.” De ce este o piedica? Eu cred ca foarte putini angajatori mai sunt impresionati de o diploma. Cred ca cei mai multi sunt foarte foarte sensibili la competente si daca poti exprima aceste competente intr-o maniera usor de inteles, poti gasi un job si fara certificare. Certificare nu ai nevoie decat in interiorul unui sistem ce produce certificare. Businessurile care produc valoare in societate acorda atentie la abilitatea de a produce valoare, adica la competente.

Problema nu e la angajatori în primul rând. La mulţi dintre ei diploma funcţionează ca buletinul: se aşteată să o ai, dacă nu e un posibil semn de întrebare şi o posibilă problemă la departamentul juridic. În schimb, câţi părinţi i-ar plăti copilului 3-4 ani de formare la sfârşitul cărora nu are o diplomă cu ştampila Ministerului Educaţiei? Sau măcar, câţi l-ar susţine să facă alegerea asta? Problem pe care încă o ridică absenţa diplomei în domeniile în care practicarea meseriei nu e condiţionată de vreo diplomă este limitarea de a continua cu programe educaţionale de tip master sau doctorat şi acesta este motivul pentru care explorăm posibilitatea de a echivala ceea ce fac tinerii în sistemul alternativ într-o diploma de licenţă clasică.

Stefan Vlaston: Fiind 30 de ani profesor si vreo 18 director de scoala, ar trebui sa ma pricep. Am criticat in numeroase randuri actuala curricula si organizare. In acelasi timp, in ciuda acestor neajunsuri, profesori de vocatie inving neajunsurile si cladesc in mintea si sufletul copiilor viitoarea personalitate, alaturi de contributia proprie, de zestrea genetica, etc. Dar fara o educatie organizata si dirijata in scoala, e greu de crezut ca fiecare elev va reusi sa refaca singur drumul cunoasterii din ultimii 1000 de ani.

Foarte de acord. Am avut şi eu profesori care m-au inspirat şi nu contest rolul profesorilor. Mai mult, cred că interacţiunea umană în educaţie este esenţială. Eu cred însă că oamenii cu vocaţie pentru educaţie ar funcţiona mai bine într-un sistem liber în care ar avea mai mult control în privinţa a ce predau, cum predau, cui predau, unde predau şi cât predau. Şi am folosit cuvândul a preda doar pentru că e mai scurt … ideea e de a facilita învăţarea copiilor. Mai mult decât atât, în plus faţă de profesorii cu vocaţie pe care deja îi avem în sistem cred că un sistem de educaţie liber ar permite şi altor oameni cu vocaţie să contribuie. Cred că sunt mulţi oameni care au vocaţie de educator, nu lucrează în sistem şi pentru care a-i ajuta pe copii să înveţe nu este acum o opţiune dar ar putea deveni într-un sistem mai flexibil.

În privinţa capacităţii fiecărui elev de a-şi găsi singur drumul cunoaşterii eu cred că fiecare om o are. Unii dintre cei mai mari intelectuali ai planetei au fost autodidacţi. În plus, nu vorbim de oameni izolaţi ci de oameni care timp de 12 ani interacţionează cu lumea şi nu au cum să nu descopere acele lucruri care sunt importante pentru viaţa pe care vor să o trăiască. Exemplele în acest sens sunt şcolile democratice cum sunt Sudbury Valley School sau Summerhill School.

Tincuta Baltag: Traian, mi se pare mie sau ai spus ca este ok ca parintii sa-si trimita copiii la munca in loc sa ii dea la scoala? Outch! Cred ca trebuie sa facem impreuna niste vizite pe la sate… sa vezi care este efectul real al acestei practici… In plus, ar trebui sa stam de vorba si cu parintii acestor copii si sa vezi cat de pregatiti sunt sa le ofere acestora educatie de calitate.

Nu ţi se pare, chiar am zis asta :). Eu am crescut la ţară până pe la 7 ani, în satul Vadul Oii, de pe malul Dunării. E în continuare un sat foarte sărac. M-am văzut acum câţiva ani cu 3 dintre prietenii mei din copilărie şi pe niciunul nu l-a ajutat şcoala să trăiască un viitor mai bun decât dacă n-ar fi făcut-o. Poate pe unul dintre ei care e jandarm să-l fi ajutat, dar mă îndoiesc. Ceilalţi doi prestează muncă fizică pe foarte puţini bani completată de lucratul pământului şi animalelor. Şcoala nu i-a ajutat să-şi depaşească condiţia. Cel puţin unul dintre ei era şi este un om foarte inteligent cu care jucam şah şi discutam diverse lucruri.

Avem multe variante de considerat pe care le-aş înscrie între două extreme.

Una în care în şcoală elevii găsesc cel puţin un profesor luminat care îi încurajează să spere la mai mult, le dă încredere, îi ajută să înveţe şi le deschide ochii. În acest timp acasă au o familie căreia nu-i pasă, care mai degrabă l-ar exploata pe copil şi care dacă n-ar fi statul să o oblige la a-şi trimite copilul la şcoala n-ar face-o. În acest caz obligativitatea învăţământului are rezultate bune.

Cealalta extremă este cea în care copilul vine dintr-o familie săracă şi limitată dar în care oamenii îşi doresc ce e mai bun pentru copiii lor şi ar vrea să îi ajute, măcar lăsându-i să înveţe dacă nu altfel. Chiar dacă nu ştiu cum şi poate nu îndrăznesc să spere prea mult, visează la un viitor în care copilul îşi depăşeşte condiţia familiei şi poate ajunge să aibă grijă de restul familiei atunci când părinţii vor îmbătrâni. La şcoală avem profesori normali şi câţiva foarte slabi (răi, frustraţi sau incompetenţi) care fără să vrea îi scad copilului încrederea în sine şi speranţa că va putea fi bun la “învăţătură”. Ajunge să meargă la şcoală obligat, chinuindu-se şi pierzându-şi pe zi ce trece speranţa că de la “învăţătură” îi va veni viaţa mai bună. Până la urmă ce treabă are Ştefan cel Mare şi Enigma Otiliei cu viaţa lui? Şi uite aşa e se compromite, poate pentru toată viaţa cea mai bună cale de a-şi depăşi condiţia. În acest caz, munca alături de familie ar fi lăsat opţiunea “educaţiei” deschisă şi atunci când ar fi apărut oportunitatea fie să meargă la şcoală, fie să înveţe singur sau de la vreun om mai deştept din sat sau în vreun program al unui ONG ar fi fost motivat şi pregătit să o facă.

Mie mi se par 2 lucruri fundamentale pentru educaţie: motivaţia şi încrederea în sine. Dacă acestea două sunt cultivate şi dezvoltate, chiar şi prin munca la câmp, omul acela are şanse mari. Cunoşterea e peste tot şi sunt zeci de feluri în care să înveţi şi mai devreme sau mai târziu va găsi o cale pentru că o caută. În schimb dacă încrederea în sine şi motivaţia sunt foarte jos, omorâte de un sistem de educaţie predispus să facă asta, atunci omul îşi pierde capacitatea de a se ajuta singur, chiar şi într-o lume plină de oportunităţi de învăţare.

Asta cred eu, fără să fi cunoscut îndeaproape realitatea mai multor comunităţi foarte sărace din România. Mă înscriu cu interes la acele vizite :)

12 thoughts on “Monopolului statului – Cazul educaţiei

  1. Cris

    Si as mai adauga la lista de argumente ca societate se poate organiza foarte bine fata atatea legi care sa masoare numarul de caiete pe care le foloseste un copil. Sectorul ONG se dezvolta din ce in ce mai mult. Pentru cazurile sociale, copii defavorizati si alte cazuri de genul sunt sigura ca se gasesc solutii cu un impact mult la mare decat ce poate face statul. Realitate de acum o demonstreaza.
    Transformare culturala a inceput si cred ca nu o mai poate opri nimeni. Poate o mai incetinesc cei care cred ca altfel nu se poate, dar mergem inainte. :)

  2. Stefan Vlaston

    1. Noi nu suntem America. Nu exista atatia voluntari si ONG-uri care sa acopere 3,5 milioane de elevi. O picatura intr-un ocean nu poate rezolva problema. iar educatie inseamna in primul rand ‘a invata carte”. Scoala vietii e buna si ea, dar nu poate inlocui grmatica, aritmetica, cititul,…
    2. Cum sa nu. Socializarea alaturi de 25-30 de colegi de scoala, modelele reprezentate de colegi sau profesori. Exista studii care arata diferente considerabile intre cei care participa la educatia timpurie si cei care nu, pentru dezvoltarea ulterioara, intelectuala si profesionala. Statele fac eforturi sa aduca copiii de mici la gradinite, sa intre in proces de socializare.
    3. Nu aveti amintiri despre profesori exceptionali care v-au influentat viata? Eu am si majoritatea oamenilor cred ca au astfel de experiente. Privind retrospectiv nu cred ca as fi cel care sunt fara scoala urmata. Am in cap si experienta tatalui meu, care a fost autodidact si de la care am mostenit inclinatiile spre reflectie.
    4. Angajatorii pun pret pe diplome provenite de la institutii credibile. Celelalte sa ia aminte…
    5. Munca, mai ales cea fizica, te abrutizeaza. Ce poti invata dand cu sapa o vara intreaga?
    6. De ce ar fi mai bune muzeele si bibliotecile decat scolile?

  3. Ionut

    Eu m-as opri doar asupra punctului 4. Cred ca in momentul de fata este esential sa existe un sistem unic de ierarhizare.

    Aparitia unor sisteme cu adevarat alternative (in sensul prezentat) ar implica specializari si diplome care ar pune in dificultate angajatorii. Din cauza modului in care se face recrutarea in momentul de fata (cel mai adesea CV+interviu/ri) universitatile de traditie, bine cotate, au sanse mai mari in a-si plasa absolventii pe piata muncii. Lucrurile se schimba (apar tot mai multe internshipuri, concursuri, etc.) dar pana cand angajatorii nu vor pune la incercare absolventii si se vor margini doar la a intreba nu vad de ce o schimbare ar fi benefica. Din perspectiva angajatorilor cred ca situatia actuala e raul cel mai mic.

    Nu cred ca piata muncii si piata serviciilor de invatamant sunt dispuse/capabile sa reglementeze o piata educationala libera. Iar un haos de de facultati si diplome ar incurca situatia si mai mult.

  4. Andreea

    Ati scris un articol foarte interesant si sunt in el cateva idei care merita atentie. As vrea sa adaug si eu cateva:

    Educatia nu trebuie confundata cu scolarizarea. As spune chiar ca se exclud.

    Educatia nu e ceva ce ti se face dinafara, e ceva ce faci tu insuti, e o evolutie interioara, greu de cuantificat, evaluat si etichetat fara a i se stirbi esenta. Sigur, ai nevoie de un mediu propice, de sprijin si de resurse, dar nu ai nevoie de o institutie care sa-ti confiste viata si libertatea de gandire, orice scop nobil si-ar asuma.

    Iata un citat din John Holt, pe care orice om interest de educatie ar trebui sa-l citeasca:
    “Next to the right to life itself, the most fundamental of all human rights is the right to control our own minds and thoughts. That means, the right to decide for ourselves how we will explore the world around us, think about our own and other persons’ experiences, and find and make the meaning of our own lives. Whoever takes that right away from us, as the educators do, attacks the very center of our being and does us a most profound and lasting injury. He tells us, in effect, that we cannot be trusted even to think, that for all our lives we must depend on others to tell us the meaning of our world and our lives, and that any meaning we may make for ourselves, out of our own experience, has no value.” – Instead of education: Ways to Help People Do Things Better

    Sistemul “modern” de scolarizare obligatorie este o inventie recenta in istoria umana (cam pe la sfarsitul sec. 19) a Prusiei care avea nevoie de ostasi obedienti si muncitori dedicati. Noi, romanii, le datoram comunistilor sistemul scolar. Oare ce intentii “glorioase” or fi avut?

    Scoala este o inchisoare mai putin dura fizic, mai daunatoare psihic. Daca adultilor li s-ar incalca drepturile fundamentale, asa cum se intampla cu copiii, o revolutie sangeroasa ar fi probabil iminenta. Dar incarcerarea fara justificare a copiilor din primii 18 ani de viata trece drept ceva bun, dezirabil. Doar e spre binele lor, nu? Prostii!

    La nivel mondial, exista o tendinta crescanda de evitare a scolii: parintii inteleg ca statul nu are de ce sa le dicteze copiilor cum sa traiasca, ce, cand si cum sa invete. Asa ca isi inscriu copiii la scoli democratice sau fac homeschooling si unschooling, obtinand rezultate demne de invidiat de catre orice scoala de elita.

    Scoli democratice sau cum se mai numesc freeschools nu se pot fonda in Romania, ca doar cine a mai vazut scoli in care copiii au drepturi egale cu profesorii?!

    Iar cand s-a propus introducerea homeschooling-ului ca alternativa legala, raspunsul autoritatilor a fost unul arogant si autosuficient: doar copiii care nu se pot deplasa la scoala pot fi educati acasa, de catre cadre didactice autorizate, iar “ceilalti elevi din invatamantul universitar beneficiaza de scolarizare prin formele prevazute in textul legii, care le asigura conditii superioare de pregatire, sub supravegherea cadrelor didactice calificate, garantandu-le socializarea, antrenarea in activitati extrascolare, exercitarea unor influente educative autorizate”. Lasand la o parte incoerenta mesajului, nu va frapeaza multumirea de sine si nepasarea fata de copii care reies din aceste cuvinte?

    Ar trebui sa avem optiuni in ce priveste educatia copiilor nostri, inclusiv optiunea de a nu-i inscrie la scoala.

  5. Traian Bruma Post author

    @Andreaa: Mulţumesc pentru vizită :). John Holt este o inspiraţie şi pentru mine. Mă tot întreb cum am putea face ca mai mulţi oameni care se preocupă de educaţie şi influenţează politicile să ajungă să cunoască şi ideile unor oameni ca John Holt, Ivan Illich, John Taylor Gatto, Daniel Greenberg, Russell Ackoff, Ken Robinson, etc. Tu ai ceva experienţă în domeniu? (Mi-am permis să ma adresez la pers a II-a singular şi sper să accepţi invitaţia de a face acelaşi lucru :) )

  6. Traian Bruma Post author

    @Ionut: Eu ştiu angajatori care nu se mai bazează de mult pe diplome şi pe care cred că nu i-ar încurca un sistem alternativ de certificare. Poate ar descoperi că îi ajută. Oricum, la început certificările paralele vor fi puţine şi vor avea impact redus şi se vor dezvolta pe măsură ce angajatorii îşi dezvoltă alte sisteme de recrutare. Cred că trebuie să începem cât mai devreme pentru a permite sistemului de educaţie să mai respire nişte aer proaspăt.

  7. adrian

    Cred ca paradigma pe care o propui are, fara indoiala, mai multe sanse de a crea oameni mai valorosi, mai satisfacuti de propria evolutie decat o face un sistem centralizat.
    Una din intrebarile care se pun este: vor putea acesti ‘oameni noi’ sa creeze o societate functionala? Interesele lor pot fi foarte diverse si isi pot utiliza autonomia in a deveni ceea ce vor vrea si vor putea, iar asta ar putea la fel de bine sa ii desparta precum poate sa ii apropie. Ma refer, de exemplu, la o societate in care educatia devine auto-polarizata in jurul catorva arii si lasa altele descoperite.
    Mergand mai departe pe firul acestei idei: ce mecanisme de autoreglare (scrisesem ‘autocontrol’, dar am revenit) prevezi in acest moment pentru a favoriza convergenta aceastei sume de educatii individuale? O societate are nevoie de indivizi care ocupa corespunzator o serie de paliere, atat pe orizontala cat si pe verticala.
    Si in final: ne putem astepta ca acest tip nou de educatie sa conduca la o hiperdinamica a populatiei la nivel transnational, urmand principiul vaselor comunicante?

  8. Andreea

    @Traian: Si mie mi se pare mai potrivita persoana a II-a singular.
    As zice ca am ceva experienta. Am terminat Facultatea de Litere hotarata sa predau literatura intr-un liceu. Aveam toate iluziile unei fete de 22 de ani, indragostita de literatura si convinsa ca pasiunea mea va fi contagioasa si-i va motiva pe viitorii mei elevi sa citeasca, sa discute, sa viseze, sa scrie.
    Dupa un examen traumatizant de titularizare si-o nota de 6 (rusinoasa pentru absolventa situata in primi zece din promotie), am capatat un post la o scoala generala din Ploiesti. M-am trezit in fata copiilor fara sa fi fost de fapt pregatita. Toate teoriile pedagogice buchisite la cursuri si seminarii au zburat pe fereastra. Asistasem la orele unor profesori si “predasem” vreo doua, dar n-a fost nici pe departe destul.
    Asa ca am recurs la metodele clasice: manual, caiete, exercitii, teme. Colegele de catedra au avut grija sa-mi spulbere orice entuziasm, spunandu-mi ca o sa vad eu ca n-are rost sa ma chinui sa fac altceva ca oricum le intra pe-o ureche si le iese pe alta. Ma indreptam spre rutina din ignoranta, dar am avut norocul sa intru la un master de pedagogie din Bucuresti, facut de profesori pasionati si interesati de studentii lor. Acolo am invatat tot felul de tehnici de predare moderne, interactive, creative. Si-am inceput sa le aplic. Asa am ajuns sa lucrez cate 12 ore pe zi, pregatind lectii si materiale, gandind tot felul de artificii care sa-i atraga pe copiii inspre ce trebuia sa le bag in cap conform programei.
    Ar parea un final fericit, nu? Tanara profesoara gaseste resursele si informatia de care avea nevoie pentru a tine ore interesante si pline de entuziasm.
    Din pacate sau din fericire, depinde cine citeste, aventura mea in sistemul de scolarizare obligatorie a luat sfarsit dupa 8 luni de predare.
    Ideile cu care jonglam la master, lecturile mele legate de alternative educationale, conversatiile cu oameni a caror aparitie a fost providentiala pentru mine si starea mea de continua nemultumire si depresie m-au indepartat de scoala. Am inteles ca nu am cum sa schimb ceva esential in ce li se intampla copiilor.
    Sigur, as fi putut ramane in memoria lor drept “draguta doamna de romana, care nu ne certa si ne vorbea asa de frumos despre carti si scriitori”, dar asta nu eram eu. Nu puteam trece peste note, teste, examene, teme, gramatica absurd inclusa in programa, orarul fixat dupa nevoile profesorilor, pauzele prea scurte, uniforma obligatorie, regulamentul de buna purtare, amenzile si pedepsele aplicate fara prea multa bataie de cap. Mi-am dat seama ca orele mele, cu activitati dragutele si mai putin plictisitoare nu puteau compensa ce li se intampla elevilor mei in fiecare zi si ca nu mai puteam contribui la un sistem care nu tine cont de drepturile lor.
    Au trecut doi ani si ceva de cand am renuntat la meseria de profesor si n-am niciun regret, nici macar pentru acele 8 luni dificile. Cred ca totul a venit in viata mea pentru ca aveam nevoie sa vad adevarul despre institutia asta care mi-a guvernat 12 ani din viata.
    Preocuparea mea pentru eduatie nu a luat sfarsit. Continuu sa citesc despre asta, discut si scriu mult, dar nu mai echivalez educatia cu scoala. Sistemul meu de valori nu o mai permite. Acum sunt o activista anti-scoala, pro-educatie adevarata (scoli democratice, homeschooling, unschooling).

  9. Andreea

    @Adrian: imi permit sa intervin cu o alta perspectiva.
    Ce are societatea larga (notiune abstracta pana la urma) cu educatia copilului meu? Eu incerc mereu sa personalizez discutia, pentru ca pana la urma vorbim de copii in carne si oase, care ne-ar putea fi fii si fiice, nepoti, veri, etc.
    Mie nu-mi pasa de ce vrea societatea de la mine. Nu-i dau dreptul sa-mi dicteze ce sa fac, ce sa gandesc, ce sa muncesc. Eu hotarasc toate astea (cel putin acum, cand sunt adult). De ce sa nu lasam copiii sa hotarasca pentru ei insisi?
    Si nu, nu vor deveni niste proscrisi care nu se integreaza in societate, dimpotriva. Isi vor gasi locul in ea, pentru ca vor avea timp si energie sa-si gaseasca pasiunea, vocatia, scopul, oricum vrem sa-i zicem si cand il vor gasi, vor aduce o contributie mult mai valoroasa comunitatii.
    Educatia este un proces intern care-i apartine copilului, nu statului, nu societatii. El nu este un membru al societatii, un cetatean, un muncitor, un venit, o cifra in sondaje, ci o fiinta reala, unica, independenta, cu drepturi inalienabile.

  10. Andreea

    @Stefan Vlaston:
    1. Nu e nevoie de ONG-uri si voluntari. E nevoie de dreptul la educatie acasa si la fondare de scoli democratice. Iar scoala vietii nu inlocuieste gramatica, aritmetica, cititul, ci le contine, dandu-le mai multa valoare pentru ca apar in situatii concrete si raspund nevoilor reale ale copiilor.
    2. Socializarea din scoala este nociva. N-o sa citez cazurile de violenta, ca sa nu-mi atrag tot felul de critici ca speculez exceptiile. Dar o sa citez competitia, ierarhizarea, segregarea pe varste, uniformizarea incercata prin uniforma, coduri comportamentale, programa comuna, notare, testare, etc. Cu cati colegii de clasa legam prietenii autentice? Cu cati profesori legam prietenii autentice? Pe cati ajungem sa-i cunoastem cu adevarat? In plus, cand credeti dumneavoastra ca socializeaza copiii? La ore, cand n-au voie sa vorbeasca neintrebati sau despre altceva decat ce prezinta profesorul? In pauzele scurte, in care trebuie sa mearga la baie, sa bea apa, sa manance, sa-si dezmorteasca picioarele, sa-si scoata din ghiozdan cartile si caietele?
    3. Da, am avut profesori de care-mi amintesc cu placere. Sunt cei care au sfidat sistemul, mai mult sau mai putin. Care au permis apropierea de elevi, care au discutat si alte idei decat cele din manual, care nu-mi dadeau cu flit cand ii intrebam ceva. Restul, 99% au fost ca niste fantose, ca niste masti purtatoare de autoritate, care m-au facut sa ma tem de adulti. Si nu au cum sa compenseze cei doi-trei pomeniti mai sus. Raportul de inferioritate-superioritate dintre elev si professor nu permite relatii autentice, empatice, profunde.
    Copiii pot cunoaste astfel de adulti providentiali si in afara scolii si relatiei dezechilibrate propuse de aceasta.
    4. Angajatorii care pun pret doar pe diplome sunt din ce in ce mai putini. Eu nu lucrez in domeniul in care m-am format. Am citit un studiu recent care spunea ca doar 40% dintre absolventi lucreaza in domeniul studiat. In plus, poti obtine o diploma de facultate fara sa treci prin cei 18 ani de chin anterior.
    5. Multe poti invata dand cu sapa, desi e impropriu spus “o vara intreaga”. Dand cu sapa inveti despre sol, plante, propriul corp, fizica, etc. Pe drumul spre sapa si de la sapa, seara la masa, in pauza de pranz discuti, privesti, te gandesti, citesti sau orice altceva. Si nu, munca fizica nu abrutizeaza. Te tine sanatos, si fizic si mental.
    6. Sincer, orice ar fi mai bun decat scoala, aceasta inchisoare fortata. La muzeu si la biblioteca ma duc pentru ca asa aleg sa fac, sunt liber sa ma misc, sa-mi aleg ce privesc, ascult, citesc, gandesc. Pot sa plec oricand sau pot sa nu vin deloc. Nu dau socoteala nimanui si nimeni nu-mi comanda corpul sau gandirea.

  11. Pingback: Societatea, libertatea si educatia pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  12. Pingback: Rolul sistemului educațional în viziunea lui Noam Chomsky | Life as a book

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *