Ferrari, castanele și notele

Are Ferrari F50 un design bun?

Ferrari-F50-1995-1024-01

Răspunsul evident e da. Răspunsul complet este da pentru cineva care vrea o mașină puternică, frumoasă pe care să o conducă pe șosele ca-n palmă. Dacă vrei să mergi cu familia la picnic, designul F50-ului nu te ajută.

Designul e peste tot. Pe biroul meu am un semn de carte cu magneți care sunt prea puternici. Mai am un spray pe care nu poți apăsa când e capacul pus. Foarte utilă soluția. Designul nu e doar pentru obiecte. Procesul de integrare a unui angajat într-o companie are și el un design.

Cel mai prost design pe care îl știu este cel al procesului prin care ajutăm copiii să devină adulți împliniți, integrați în societate și productivi. Adică sistemul de educație. Câteva soluții de design concepute acum 200 de ani și răspândite în toată lumea odată cu revoluția industrială sunt astăzi sursa unei cantități enorme de nefericire, plictiseală și resurse umane irosite.

Una dintre aceste soluții este ideea de a da note pentru a-i forța pe copii să învețe.

Eu m-am născut în București dar o bună parte din copilărie mi-am petrecut-o la bunicii mei la țară – la Vadul Oii. Ei m-au învățat să citesc înainte să merg la școală. Când am mers la școală, doamna Spineanu ne-a întrebat dacă știm să citim. Eram mai mulți care am ridicat mâna. Cu avantajul ăsta, m-am descurcat foarte bine de la început. Era ușor și primele note de 10 au fost ca un cadou și o bucurie. Apoi au devenit așteptarea standard a tuturor, inclusiv a mea. Un 9 era un semn rău și un subiect de conversație cu părinții. Dacă nu îți făceai tema, putei încasa o notă și mai mică. Un 4 de exemplu. Asta chiar era un motiv de panică. De frica unei note mici îți făceai temele și atunci când ai fi preferat să ieși afară la joacă sau să citești Copiii căpitanului Grant sau Aventurile lui Tom Sawyer. În primele 2 clase am avut mulți de 10, premiul I cu coroniță și câteva cărți cadou la sfârșitul anului.

În clasa a III-a părinții mei au primit un post la Moscova și ne-am mutat toată familia acolo. Peste drum de ambasadă unde locuiam era o școală rusească unde am aterizat și eu, fără să știu limba rusă. Astfel, profesorii ruși mă tratau cu înțelegere. În paralel, acasă învățam și din manualele românești în ritmul meu. Pentru următorii 2 ani am fost în două sisteme și în niciunul. Când m-am întors am dat câteva diferențe și m-am dus să-mi văd notele de sfârșit de clasa a V-a. Eram pe la 7-8 deși eu mă știam ca fiind de 10. Atunci m-am întrebat ce înseamnă notele alea și cred că de atunci am hotărât că nu înseamnă mare lucru pentru că au fost din ce în ce mai puțin importante pentru mine. La începutul clasei a 9-a părinții mei au acceptat un alt post la Praga iar eu am rămas în București cu sora mea mai mare și bunica mea. Mi-am declarat că liceul va fi pentru distracție. Și a fost despre multe lucruri și deloc despre note și scoală. Cel mai semnificativ aspect al perioadei a fost pasiunea pentru rollerblading de care m-am lăsat absorbit. Rollerbladingul mi-a setat un standard pentru ce înseamnă să înveți ceva de care ești pasionat.

Când am intrat în Politehnică cu o presupusă pasiune pentru știință și tehnologie, am devenit tot mai revoltat de cum îmi propunea sistemul să învăț despre un lucru care mă pasiona. Și revolta asta s-a transformat într-o altă pasiune, pentru educație.

Uitându-mă înapoi, cred că relaxarea față de note pe care am câștigat-o la Moscova mi-a permis să-mi urmez interesele pe lângă școală. Am învățat cele mai importante lucruri despre mine și despre lume din cărți SF, jocuri de strategie, rollerblading, voluntariat sau activism în ONG.  Toate lucrurile care îmi plac acum la mine și la viața mea se datorează lucrurilor pe care le-am făcut în afara școlii.

Învățatul cu forța – impus cu ajutorul notelor – îi deraiază pe cei mai mulți copii de la a se dedica să învețe cu pasiune despre lucrurile care îi interesează cu adevărat. Ideea că pentru a deveni adult împlinit trebuie să ți se bage niște lucruri pe gât cu forța timp de 12 ani face foarte mult rău chiar dacă toți cei implicați sunt foarte bine intenționați.

Mă întorc la design. Acum că a venit toamna, în curtea noastră au apărut castanele.

chestnutt

O castană are și ea un design, perfecționat în sute de milioane de ani. Tot ce are nevoie o castană pentru a se transforma într-un arbore impunator este de a avea în jurul ei resursele din care să se hrănească. Așa îmi pare că sunt și oamenii.  De aceea cred că omenirii i-au ajuns 200 de ani de învățare băgată pe gât cu forța cu ajutorul notelor. Generația noastră poate oferi copiilor noștri încredere și susținere în locul controlului.

PS: Am pregătit prima variantă a acestui text pentru discursul final la cursul Leading With a Story în cadrul Executive MBA-ului pe care îl fac la Maastricht School of Management

Leave a Reply

Your email address will not be published.