Sursa imaginii: Gutter

Sâmbătă ţin un training pentru ASER, împreună cu Marina. În timp ce îl pregăteam a apărut şi Cris şi ne-am lansat în discuţii filosofice pe marginea managementului de proiect. Avem perspective uşor diferite şi am avut o dezbatere interesantă. Discuţia m-a stimulat să pun întrebări şi să-mi pun întrebări (cred ca e o mare artă să ştii să pui întrebări; încerc să o învăţ). Am discutat despre ce înseamnă să fii manager de proiect, ce face diferenţa într-o echipă şi ce am învăţat noi din toate experienţele de până acum.

Deşi ne cunoaştem de mult timp n-am mai avut discuţia aceasta până acum. Mi-am dat seama că nu am procesat suficient nici măcar experienţele mele.  Am coordonat sau am fost parte a echipei în peste 30 de proiecte cât timp am fost ONGSist. Am alergat dintr-un proiect în altul fără să aloc timp să reflectez suficient la fiecare şi să mă gândesc la întrebări de genul: Ce a făcut proiectul acesta să iasă bine? Ce voi face altfel data viitoare? Ce competenţe m-ar fi ajutat să-l fac şi mai bine? Care sunt “lecţiile”?

Cu atât mai puţin le-am discutat cu alţii.

Acest post este dedicat ONGSiştilor. Marele rol al organizaţiilor studenţeşti este că înveţi prin practică, în viaţa reală. Contribuţia CROS, mai ales prin comunităţile de practici, este să promovăm modelul practicianului reflexiv. Chiar daca 70-80% din timp este dedicat verbului “a face”, cred că o dezvoltare echilibrată are nevoie de acel 20-30% de a reflecta la experienţele pe care le-am avut, a discuta despre ele, a afla despre experienţele altora sau a citi o carte sau un blog. E păcat să nu valorifici la maxim o experienţă intensă. E ca şi cum ai înghite fără să mesteci.