Cu 500 de formulare 2% CROS poate plăti un om timp de un an pentru a pune pe picioare câteva afaceri sociale (edu-cafe, mediaLab, incubator de afaceri, rent-a-team) care ne vor aduce resurse pentru a lansa în 2 ani universitatea alternativă la care visăm. E simplu şi rapid să ne ajuţi – completezi un formular – 1 minut.

Mi-a plăcut articolul din două motive. În primul rând pentru că şi eu cred că ne-ar fi mai bine dacă statul ar avea un rol redus în educaţie. Mult mai bine! Cred că piedica principală în calea inovaţiilor la nivel fundamental în educaţie este acest monopol al statului.

În al doilea rând mă bucur că în dezbaterea publică vorbim şi despre aspecte fundamentale cum ar fi: cine şi de ce se ocupă de educaţie şi care e scopul educaţiei. Convingerea mea este că problemele sistemului de educaţie pleacă de la design: a fost conceput pentru a transforma oamenii în roboţi buni de trimis în fabrici şi în general buni de controlat şi exploatat. Dacă nu mă credeţi pe mine, poate reuşesc să vă convingă doi intelectuali marcanţi ai timpurilor noastre: Noam Chomsky (mai jos) şi Alvin Toffler (aici):

În aceste condiţii, trebuie să mărturisesc că mă cam plictisesc dezbaterile despre formarea profesorilor sau adaptarea curriculumului la cerinţele societăţii moderne. Sunt de acord că aceste lucruri îmbunătăţesc sistemul actual dar nu cred că îmbunătăţirea unui sistem expirat şi nociv (prin cerinţele de proiectare) este principalul lucru de care ar trebui să ne ocupăm.

Articolul din Revista 22 aduce însă discuţia pe un teren mai interesant, zic eu:

Întrucât statul nu permite concurenţa în sectorul de evaluare şi certificare, tinerii sunt lipsiţi de alternative educaţionale, şi nu putem calcula valoarea alternativelor care lipsesc.
[...] ceea ce numim în limbaj curent unităţi de învăţământ « private » sunt doar părţi ale sistemului de stat. Pentru a fi certificate, adică pentru a funcţiona, acestea sunt constrânse să urmeze un set larg, strict şi detaliat de reguli de funcţionare ca şi cele de stat – tot ce ţine de administrarea bugetului, de curricula şi de desfăşurarea procesului educaţional. Tocmai pentru că statul stabileşte într-un grad atât de înalt de detaliu condiţiile de funcţionare, sufocând posibilitatea inovaţiei, considerăm unităţile de învăţământ private părţi ale unui unic sistem de stat.

Din perspectiva cuiva care dezvoltă un model alternativ de educaţie şi pregăteşte lansarea unei universităţi alternative, pot să confirm acest lucru şi să mă bucur că discutăm despre asta. Cea mai mare piedică în apariţia alternativelor este sistemul de certificare. Nu poţi ajunge să oferi o diplomă oficială decât dacă semeni foarte mult cu universităţile actuale care însă folosesc un model de educaţie expirat. O implicare mai mică (preferabil spre zero) a statului în educaţie ar permite depăşirea mai uşoară şi mai rapidă a paradigmei industriale în care educaţia funcţionează acum şi ne-ar permite să dezvoltăm o cultură mai sănătoasă privind educaţia şi învăţarea. Cred că problema resurselor e o falsă problemă raportată la designul actual al sistemului. Când vom trece la un sistem bazat pe paradigma învăţării cred că vom descoperi că el necesită mai puţine resurse financiare / materiale şi că pe principiul “It takes a village to raise a child” energia şi timpul oamenilor pot fi distribuite în societate într-un mod inteligent şi benefic pentru toată lumea.

Într-un articol care contribuie la dezbatere, domnul Ştefan Vlaston, aduce argumente în favoarea unui anumit rol al statului în educaţie pe care simt nevoia să le comentez:

1. Solidaritatea sociala. Este clar ca noile tehnologii si globalizarea pietei muncii induc o noua paradigma educationala, o provocare careia familiile cu venituri modeste nu-i pot face fata. Copiii nascuti in familii modeste material nu au sanse sa invete carte, fara solidaritate sociala. Vor reface destinul economic al parintilor, iar cercul acesta vicios poate fi spart doar de interventia statului, ca mandatar al membrilor comunitatii.

Educaţia nu este despre “a învăţa carte” şi nu trebuie să fie scumpă pentru a fi de calitate. Aş aduce ca exemplu programul Teach for America unde unii dintre cei mai buni absolvenţi de universităţi prestigioase merg să fie profesori în comunităţi dezavantajate. Solidaritatea socială se poate manifesta şi altfel decât prin intermedierea statului.

2. Fara scoala, copiii vor fi crescuti de parinti dupa chipul si asemanarea lor. Dar hotii, proxenetii, prostituatele, muncitorii agricoli fara carte, manelistii, politicienii, etc., ce chip si asemanare ofera copiilor lor? Societatea sa stea impasibila in astfel de cazuri, nu putine?

Cred că e o iluzie că şcoala reuşeşte să influenţeze dezvoltarea copiilor într-o direcţie opusă faţă de mediul în care trăiesc (familie, prieteni, vecini, comunitate, etc). Eu văd în jurul meu doar exemple a faptului că e irelevantă sau dăunătoare la nivelul dezvoltării caracterului. Cred că trebuie să acceptăm că ei şi familiile lor sunt primii responsabili pentru propria educaţie, să avem mai mult respect faţă de valorile lor şi mai multă încredere că se pot “emancipa” prin eforturi proprii. Îmi pot imagina manelişti, prostituate şi muncitori agricoli dorindu-şi pentru copiii lor un viitor diferit de al lor şi ajutându-i în această direcţie.

3. Chiar oameni cinstiti si onesti nu pot fi la curent cu dezvoltarile explozive impuse de tehnologii si globalizarea pietelor. Acestia incredinteaza educatia si formarea copiilor lor celor care se pricep si bine fac.

‎”By making men abdicate the responsability for their own growth, school leads many to a kind of spiritual suicide” – Ivan Illich, Deschooling Society

Înainte de oamenii care se pricep este acolo un sistem obtuz care are o inerţie de zeci de ani. Sistemul nu atrage nici pe departe doar oameni care se pricep – poate din contră – iar cei care se pricep sunt şi ei victimele sistemului, fiind în situaţia de a susţine dezvoltarea copiilor în ciuda limitărilor sistemului şi nu cu ajutorul lui. Există şi mulţi oameni care se pricep în afara sistemului pe care acest sistem îi ţine la distanţă de educaţia copiilor.

4. Angajatorii se bazeaza pe certificari obtinute in institutii de invatamant credibile. Ei au alta treaba decat sa-si testeze candidatii la toate competentele cerute de slujba care li se ofera.

Cel puţin în România, angajatorii nu prea se bazează pe diplome iar sistemul certificărilor universitare la nivel internaţional este posibil să fie următoarea bulă.

5. Fara invatamant general obligatoriu, multe familii ar avea tentatia sa-si puna copiii la munca de mici, pentru obtinerea celor necesare traiului. Adica sa-i condamne la refacerea propriului destin economic.

Probabil că munca pentru obţinerea celor necesare traiului este o educaţie mult mai bună decât şcoala. Te învaţă că poţi fi util, că munca e grea şi îţi crează motivaţia de a-ţi depăşi condiţia.

6. Mijloce si metode moderne de invatamant, inclusiv suport informatic, se pot obtine la costuri rezonabile doar in unitati de invatamant mari. Apoi contactul uman cu invatatorii si profesorii, acel inefabil de care se vorbeste in educatie, modelele pozitive, pot fi obtinute doar in sisteme formalizate, cu personal special pregatit pentru aceasta meserie.

Costul suportului informatic nu depinde de cât de obligatoriu este învăţământul sau de cât de mult hotărăşte statul ce se învaţă. Cred că pot exista centre educaţionale, muzee sau biblioteci care să ofere infrastructura educaţională mai ieftin decât o face şcoala. Din propria mea experienţă, cred că modele de urmat găseşti cel puţin la fel de multe în afara sistemului de educaţie iar acel contact uman nu este nici pe departe un atribut al învăţământului obligatoriu. Poate din contră, învăţământul obligatoriu transformă acel contact uman autentic în ceva mecanic, lipsit de motivaţie şi de sens de ambele părţi.

Răspunsuri la comentariile de pe facebook:

Stefan Vlaston: Este o discutie veche, ocazionata de home schooling. Ar rezulta ca toate statele care-si perfectioneaza si dezvolta invatamantul formal, la scoala, gresesc. In proiectul Europa 2020 se prevad tinte ambitioase pentru reducerea abandonului scolar. UE greseste. Inventia tiparului prin care se transmit achizitiile anterioare a fost o greseala. Trebuie reluat totul de la zero, alaturi de parinti analfabeti. Eu unul nu inteleg acest tip de rationament, dar ma bucur ca discutam problema.

Nu am spus că trebuie reluat totul de la zero. Nu ne împiedică nimeni să păstrăm tot ce e bun din sistemul actual: profesorii buni, disciplinele de studiu, metodele de învăţare care au funcţionat, clădirile. Ce cred că trebuie abandonat sunt: curriculumul obligatoriu, notele, capacitatea şi bacul, barierele (centralizate) la angajarea profesorilor şi a administratorilor şcolilor şi evident inspectoratele şcolare :)

Şi cred că da, ţările care aleg să îşi dezvolte învăţământul formalizându-l şi mai tare, greşesc. Din câte ştiu eu însă ţări cum sunt Finlanda sau Anglia merg în direcţia opusă: lasă tot mai multă libertate şi responsabilitate copiilor, părinţilor, profesorilor şi comunităţilor locale. Am asistat la o prezentare a unor învăţătoare finlandeze şi cuvantul pe care îl foloseau legat de ceea ce vine de la nivel naţional era “guidelines”. Recunosc că nu ştiu foarte multe despre învăţământul preuniversitar şi mi-ar plăcea să aflu de la cei care ştiu.

Peter Damoc: Traiane, spui “Cea mai mare piedică în apariţia alternativelor este sistemul de certificare.” De ce este o piedica? Eu cred ca foarte putini angajatori mai sunt impresionati de o diploma. Cred ca cei mai multi sunt foarte foarte sensibili la competente si daca poti exprima aceste competente intr-o maniera usor de inteles, poti gasi un job si fara certificare. Certificare nu ai nevoie decat in interiorul unui sistem ce produce certificare. Businessurile care produc valoare in societate acorda atentie la abilitatea de a produce valoare, adica la competente.

Problema nu e la angajatori în primul rând. La mulţi dintre ei diploma funcţionează ca buletinul: se aşteată să o ai, dacă nu e un posibil semn de întrebare şi o posibilă problemă la departamentul juridic. În schimb, câţi părinţi i-ar plăti copilului 3-4 ani de formare la sfârşitul cărora nu are o diplomă cu ştampila Ministerului Educaţiei? Sau măcar, câţi l-ar susţine să facă alegerea asta? Problem pe care încă o ridică absenţa diplomei în domeniile în care practicarea meseriei nu e condiţionată de vreo diplomă este limitarea de a continua cu programe educaţionale de tip master sau doctorat şi acesta este motivul pentru care explorăm posibilitatea de a echivala ceea ce fac tinerii în sistemul alternativ într-o diploma de licenţă clasică.

Stefan Vlaston: Fiind 30 de ani profesor si vreo 18 director de scoala, ar trebui sa ma pricep. Am criticat in numeroase randuri actuala curricula si organizare. In acelasi timp, in ciuda acestor neajunsuri, profesori de vocatie inving neajunsurile si cladesc in mintea si sufletul copiilor viitoarea personalitate, alaturi de contributia proprie, de zestrea genetica, etc. Dar fara o educatie organizata si dirijata in scoala, e greu de crezut ca fiecare elev va reusi sa refaca singur drumul cunoasterii din ultimii 1000 de ani.

Foarte de acord. Am avut şi eu profesori care m-au inspirat şi nu contest rolul profesorilor. Mai mult, cred că interacţiunea umană în educaţie este esenţială. Eu cred însă că oamenii cu vocaţie pentru educaţie ar funcţiona mai bine într-un sistem liber în care ar avea mai mult control în privinţa a ce predau, cum predau, cui predau, unde predau şi cât predau. Şi am folosit cuvândul a preda doar pentru că e mai scurt … ideea e de a facilita învăţarea copiilor. Mai mult decât atât, în plus faţă de profesorii cu vocaţie pe care deja îi avem în sistem cred că un sistem de educaţie liber ar permite şi altor oameni cu vocaţie să contribuie. Cred că sunt mulţi oameni care au vocaţie de educator, nu lucrează în sistem şi pentru care a-i ajuta pe copii să înveţe nu este acum o opţiune dar ar putea deveni într-un sistem mai flexibil.

În privinţa capacităţii fiecărui elev de a-şi găsi singur drumul cunoaşterii eu cred că fiecare om o are. Unii dintre cei mai mari intelectuali ai planetei au fost autodidacţi. În plus, nu vorbim de oameni izolaţi ci de oameni care timp de 12 ani interacţionează cu lumea şi nu au cum să nu descopere acele lucruri care sunt importante pentru viaţa pe care vor să o trăiască. Exemplele în acest sens sunt şcolile democratice cum sunt Sudbury Valley School sau Summerhill School.

Tincuta Baltag: Traian, mi se pare mie sau ai spus ca este ok ca parintii sa-si trimita copiii la munca in loc sa ii dea la scoala? Outch! Cred ca trebuie sa facem impreuna niste vizite pe la sate… sa vezi care este efectul real al acestei practici… In plus, ar trebui sa stam de vorba si cu parintii acestor copii si sa vezi cat de pregatiti sunt sa le ofere acestora educatie de calitate.

Nu ţi se pare, chiar am zis asta :). Eu am crescut la ţară până pe la 7 ani, în satul Vadul Oii, de pe malul Dunării. E în continuare un sat foarte sărac. M-am văzut acum câţiva ani cu 3 dintre prietenii mei din copilărie şi pe niciunul nu l-a ajutat şcoala să trăiască un viitor mai bun decât dacă n-ar fi făcut-o. Poate pe unul dintre ei care e jandarm să-l fi ajutat, dar mă îndoiesc. Ceilalţi doi prestează muncă fizică pe foarte puţini bani completată de lucratul pământului şi animalelor. Şcoala nu i-a ajutat să-şi depaşească condiţia. Cel puţin unul dintre ei era şi este un om foarte inteligent cu care jucam şah şi discutam diverse lucruri.

Avem multe variante de considerat pe care le-aş înscrie între două extreme.

Una în care în şcoală elevii găsesc cel puţin un profesor luminat care îi încurajează să spere la mai mult, le dă încredere, îi ajută să înveţe şi le deschide ochii. În acest timp acasă au o familie căreia nu-i pasă, care mai degrabă l-ar exploata pe copil şi care dacă n-ar fi statul să o oblige la a-şi trimite copilul la şcoala n-ar face-o. În acest caz obligativitatea învăţământului are rezultate bune.

Cealalta extremă este cea în care copilul vine dintr-o familie săracă şi limitată dar în care oamenii îşi doresc ce e mai bun pentru copiii lor şi ar vrea să îi ajute, măcar lăsându-i să înveţe dacă nu altfel. Chiar dacă nu ştiu cum şi poate nu îndrăznesc să spere prea mult, visează la un viitor în care copilul îşi depăşeşte condiţia familiei şi poate ajunge să aibă grijă de restul familiei atunci când părinţii vor îmbătrâni. La şcoală avem profesori normali şi câţiva foarte slabi (răi, frustraţi sau incompetenţi) care fără să vrea îi scad copilului încrederea în sine şi speranţa că va putea fi bun la “învăţătură”. Ajunge să meargă la şcoală obligat, chinuindu-se şi pierzându-şi pe zi ce trece speranţa că de la “învăţătură” îi va veni viaţa mai bună. Până la urmă ce treabă are Ştefan cel Mare şi Enigma Otiliei cu viaţa lui? Şi uite aşa e se compromite, poate pentru toată viaţa cea mai bună cale de a-şi depăşi condiţia. În acest caz, munca alături de familie ar fi lăsat opţiunea “educaţiei” deschisă şi atunci când ar fi apărut oportunitatea fie să meargă la şcoală, fie să înveţe singur sau de la vreun om mai deştept din sat sau în vreun program al unui ONG ar fi fost motivat şi pregătit să o facă.

Mie mi se par 2 lucruri fundamentale pentru educaţie: motivaţia şi încrederea în sine. Dacă acestea două sunt cultivate şi dezvoltate, chiar şi prin munca la câmp, omul acela are şanse mari. Cunoşterea e peste tot şi sunt zeci de feluri în care să înveţi şi mai devreme sau mai târziu va găsi o cale pentru că o caută. În schimb dacă încrederea în sine şi motivaţia sunt foarte jos, omorâte de un sistem de educaţie predispus să facă asta, atunci omul îşi pierde capacitatea de a se ajuta singur, chiar şi într-o lume plină de oportunităţi de învăţare.

Asta cred eu, fără să fi cunoscut îndeaproape realitatea mai multor comunităţi foarte sărace din România. Mă înscriu cu interes la acele vizite :)

Deşi pentru cine urmăreşte subiectul “higher education”, ideea nu e nouă,  ce e diferit acum este că ea iese din cercul celor interesaţi de educaţie şi crează o dezbatere mai largă. În plus, Peter Thiel “puts his money where his mouth is” şi oferă câte 100.000$ pentru 20 de tineri sub 20 de ani care aleg să renunţe la facultate pentru a-şi lansa o afacere. Scopul acestei mişcări este de a crea o alternativă şi a arăta că programele oferite de universităţi sunt supraevaluate. În această strategie credem şi noi la CROS şi îi spunem: inovaţie disruptivă în educaţie.

Voi ce credeţi? E învăţământul superior bulă? Credeţi că o universitate alternativă are capacitatea de a “perturba” sistemul suficient de mult? De ce ar avea nevoie pentru a face asta?

Iată primul mesaj cu care am început:

Premisa de la care vă invit să plecăm este că educaţia va suferi în următorii 20 de ani transformări profunde şi va arăta altfel peste 20 de ani, chiar şi în sistemul public. Ideile şi încercările de a revoluţiona nu educaţia sunt deloc noi. Se vorbeşte despre ele de la 1900 încoace (ex: Jonh Dewey – 1900, Ivan Illich – 1970, Jonh Holt – 1980). Eu cred că le-a venit timpul pentru adoptarea la scară largă şi că ne aflăm pe o curbă exponenţială care timp de 100 de ani a progresat lent (homeschoolingul a ajuns pe la 3-5% în Statele Unite) şi acum ne aflăm foarte aproape de o explozie. Evident … la scara de timp la care ne raportăm, explozia se va întinde probabil pe vreo 10-20 de ani. Printre altele, de ce cred că i-a venit timpul:

• se schimbă rapid felul în care majoritatea oamenilor muncesc şi produc valoare
• ni se transformă stilul de viaţă, aspiraţiile şi motivaţiile
• înţelegem mult mai bine felul în care învaţă oamenii
• avem cu totul alte instrumente de comunicare, colaborare şi acces la informaţie (internet, social media, open educational resouces) decât atunci când sistemul actual a fost inventat;
• … şi vă invit să mai adăugaţi şi să le discutăm dacă simţiţi nevoia;

Ok, deci asta e premisa. Pentru a intra puţin în atmosfera ei, am pus mai jos câteva recomandări. Le-am selectat dintre sutele de filmuleţe şi articole pe care le-am văzut/citit de-a lungul timpului. Dacă sunteţi pasionaţi de educaţie, nu le rataţi! :)

• Sir Ken Robinson – Bring On The Learning Revolution [video]
• Sudbury Valley School [video]
• Gever Tulley – Reimagining Education [video]
• Anya Kamenetz – Do It Yourself University [video]
• Turning Learning Right Side Up: Putting Education Back on Track [articol]
• School’s Out – Get ready for the new age of individualized education [articol]
• şi ca bonus :) …  Pink Floyd – We don’t need no education [music video]

Întrebarea pe care vă invit să o explorăm într-o prima etapă a conversaţiei este următoarea:
Ce înseamnă asta pentru tinerii din România interesaţi de educaţie care îşi caută/construiesc un drum în viaţă? Adică pentru noi :)

Într-un mesaj următor o să ma refer la propria mea realitate şi experienţă. Organizaţia din care fac parte – CROS - dezvoltă un model alternativ de educaţie superioară. În 3 ani acest model se va transforma într-o universitate alternativă şi va începe să îşi joace rolul de element “disruptiv” (disruptive) în educaţia din România şi să accelereze revoluţia în educaţie. Pot intra în detalii dacă vreţi să aflaţi cum. De doi ani de când implementăm modelul au început să se contureze câteva roluri complexe în modelul nostru, despre care cred că vor deveni profesii în educaţie pe măsură ce vor fi adoptate pe scară largă modele de educaţie mai flexibile. Sunt şi alte profesii despre care doar am citit sau auzit. În a doua parte a discuţiei (peste o săptămână) vom intra în acest subiect mai concret. Până atunci cred că ne va prinde bine o discuţie mai generală, despre contextul acestor profesii emergente … aşa că întrebarea cu care eu contrui la conversaţie este cea de sus. Vă invit să contribuiţi şi voi cu propriile voastre întrebări dar şi cu răspunsuri.

——————

Bine te-am regasit la al doilea articol din seria interviul saptamanii. Saptamana aceasta am invitat sa ne povesteasca despre el si despre CROS pe Traian Bruma. Pe Traian il cunosc de anul trecut. Am auzit intai de CROS si tot ce auzeam sau citeam despre aceasta organizatie era de bine. Asa ca, am fost foarte incantat si impresionat cand l-am intalnit pe Traian. Ce imi place foarte mult la el este ca e un om care gandeste pe termen lung si care are incredere maxima in visul lui. Prin asta, inspira cu o foarte mare usurinta oameni valorosi sa i se alature lui si CROS pentru a face o revolutie in educatie. Mai multe, in randurile de mai jos…

Mulţi dintre actualii voluntari în organizaţii studenţeşti vor fi agenţi de schimbare în societate, antreprenori şi profesionişti valoroşi şi ne bazăm pe ei că vor avea mult impact în transformarea României.

Salut! Sunt Traia Brumă, de la CROS. Când nu mă ocup de CROS ies cu rolele sau merg la munte cu placa.

Din când în când mai joc câte un şah cu un prieten şi tot zic că îmi fac timp de un Starcraft sau Heroes III. De curând am descoperit şi boardgames – deci îmi cam plac jocurile de strategie. Am “crescut” cu Implant pentru Refuz şi Rage Against The Machine şi muzica asta mă defineşte cel mai bine şi azi, chiar dacă majoritatea prietenilor au “depăşit etapa asta” sau n-au suportat niciodată “zgomotul acesta”. Pentru viitor, mi-am propus să învăţ să cânt la tobe, să zbor aşa (wingsuit flying) şi să călătoresc în spaţiu. 

Am dat la Politehnică pentru că eram fascinat de ştiinţă şi tehnică. Aveam în plan să învăţ bine inginerie şi să pornesc o companie împreună cu 2-3 colegi. După trei semestre de Politehnică eram revoltat şi încercam să îmi conving câţiva colegi să facem un site pe care să criticăm profesorii. Aşa am ajuns la organizaţia studenţilor. Vreo trei ani mai târziu coordonam un proiect naţional de promovare a procesului Bologna ca instrument de schimbare a învăţământului superior din România. Din gaşca de atunci, 5 oameni sunt acum în CROS. Aveam o sesiune, în cadrul unui training, despre  “universitatea perfectă”. Aşa am început să visăm la cum ar putea fi o universitate. Pe măsură ce viziunea devenea mai puternică, ne convingeam că aceia de la care noi aşteptam să o transforme în realitate nu prea vor şi nu prea pot. Astfel, în 2007, fără bani şi fără altă experienţă decât cea din organizaţii studenţeşti, ne-am hotărât să dezvoltăm de la zero o universitate alternativă … oricât de mult ne-ar lua şi oricât de greu ar fi. CROS este primul pas şi în acelaşi timp nucleul acestei viziuni.

Am fondat CROS în 2007. Acum avem deja un model alternativ de educaţie pe care îl punem în practică împreună cu 23 de organizaţii studenţeşti şi aproximativ 120 de voluntari din aceste organizaţii. Modelul alternativ de educaţie prinde contur în comunităţile de practici HRemotion şi New Media School, unde în primul rând învăţăm oamenii să înveţe singuri,  în ritmul lor. Facem asta prin consiliere pentru autonomie în învăţare, coaching şi mentorat. Apoi învaţă împreună, unii de la ceilalţi pentru că fiecare face ceva pe bune, într-o organizaţie studeţească. Şi invităm profesionişti să ne ţină traininguri, avem 3 Kindle care se plimbă prin comunităţi, un wiki intern unde adunăm resurse de învăţare şi o platformă de comunicare prin care schimbăm resurse şi pornim conversaţii. Noi oferim resurse, dar nu impunem un traseu. Fiecare îşi construieşte propria lui dezvoltare. E un model alternativ pentru care primim feedback foarte bun. Mai avem nevoie de încă trei ani pentru a dezvolta tot ce facem acum până la stadiul de universitate alternativă în toată regula. De ce aşa puţin? Pentru că există oameni care cred în noi, care ne susţin şi noi avem o viziune clară, frumoasă despre educaţie, avem energia şi motivaţia să facem lucrurile bine, într-un mod susţinut. De ce aşa mult? Pentru că încă nu am învăţat să atragem destule resurse şi aici avem principala limită la cât de repede putem creşte. Iar a doua e legată de faptul că relaţiile între oameni, încrederea, cultura unei comunităţi sunt lucruri care cresc organic şi pe care le poţi grăbi, dar nu foarte mult.

Îmi aduc aminte de prima parte a lui 2008 – vreo 6 luni in care toate ieşeau pe dos. Lucram deja de vreo 6 luni la strategia CROS care nu se mai termina. Începeam să ne îndoim că e un lucru care merită … ne întrebam dacă în ritmul asta vom ajunge vreodată să mai facem ceva. M-am lăsat convins să depunem un proiect la Tineret în Acţiune în care eu nu prea credeam. Nu vroiam să facem proiecte fara să avem o strategie şi o viziune în spate la care acestea să contribuie. Dar am acceptat de teamă că dacă continuam să nu facem altceva decat strategii şi planuri – ne pierdem toată energia. Din 4 câţi eram, am cam ramas cu proiectul în braţe şi am ajuns să fac aproape singur un proiect pentru care credeam că nu e momentul. CROS înca nu era în priorităţile niciunuia dintre noi. Încă nu aveam o sigla şi o identitate şi începeam să cred că n-o să găsim vreodată unele care să ne placă şi să ne reprezinte. În tot contextul acesta, am avut o discuţie care m-a dezechilibrat şi pentru o perioadă, mi-am pierdut încrederea. Dar apoi am terminat proiectul şi a iesit foarte bine, am mers 3 zile în afara Bucureştiului şi am terminat în sfârşit strategia, începeam să ne facem loc în program pentru CROS şi în toamna am fost selectaţi pentru Proiect 1000 datorită căruia am ajuns să avem o identitate vizuală care ne reprezintă şi ne place foarte mult. Cum am trecut peste obstacolul asta? Am tras mai tare când am dat de un moment mai greu. Câteodată e atât de simplu 

În general mi se pare că orice obstacol poate fi depăşit şi nu văd cum l-ai trece dacă ţi se pare de netrecut. Trebuie sa crezi ca se poate rezolva si sa cauti solutii, sa fii perseverent chiar daca nu iti iese din prima. “Fie că tu crezi că poţi sau că nu poţi, oricum ai dreptate”.

CROS prin comunităţile de practici HRemotion şi New Media School oferă un mediu de dezvoltare bogat pentru 120 tineri şi mediul acesta chiar face diferenţa în dezvoltarea lor. Prin ei, avem impact şi în organizaţiile studenţeşti în care activează deoarece ei sunt oameni cheie în aceste organizaţii. Mulţi dintre actualii voluntari în organizaţii studenţeşti vor fi agenţi de schimbare în societate, antreprenori şi profesionişti valoroşi şi ne bazăm pe ei că vor avea mult impact în transformarea României.

Şi mai e un mod în care observ că avem impact. Cred că suntem una dintre organizaţiile inovative în educaţie şi reuşim să inspirăm oamenii să aibă încredere că educaţia se poate face şi altfel decât se întâmplă ea acum la scară largă. Arătând că putem face educaţie în aşa fel încât ea să încânte şi să transforme vieţi, suntem şi noi, şi cei din jurul nostru mai optimişti faţă de viitor.

Perspectiva de viitor e următoarea:

pasul 1 – avem o universitate alternativă (5 ani);

pasul 2 – a) univesitatea generează o masă critică de tineri puternici, conectaţi între ei care au experimentat un model alternativ, bazat pe autonomie; b) în jurul nostru există o reţea de oameni care au încredere în acest model (cam 5 ani);

pasul 3 – tinerii de care vorbeam, împreună cu cei pe care i-a convins modelul şi filosofia din spate, dezvoltă proiecte de transfer de bune practici, comunicare, formare, consultanţă, lobby şi advocacy sau antreprenoriat în educaţie, până când bulgărele începe să se rostogolească singur (10 ani).

În educaţie se întâmplă o revoluţie. Peste tot în lume. Dar majoritatea tinerilor de astăzi nu vor mai fi tineri până când schimbările ajung în şcoli şi universităţi. Revoluţia felului în care învaţă şi se dezvoltă trebuie să înceapă acum, în fiecare dintre ei.

———————–

16 febuarie 2010 – mesaj de prezentare pe grupul GRSP – Educaţie

Am devenit interesat de învăţământ superior acum 6 ani când eram student la Politehnica din Bucureşti. Eram cam nemulţumit în general de ce se întâmpla şi în anul II, o materie de care eram interesat, a fost o mare dezamagire. Cel mai greu mi-a fost să accept că noi studenţii nu aveam niciun cuvant de spus. Nici despre ce învăţăm, nici despre cum învăţăm iar când avem un profesor care copia demonstraţia de pe foi pe tablă, noi trebuia să acceptăm şi să mergem mai departe. Dupa 3 semestre de investit toata energia în cursuri şi examene simţeam că e degeaba. Algebră, Analiză I, Analiză II, Matematici speciale, Organe de maşini … nu se lega nimic nici pentru mine nici pentru colegii mei. Majoritatea nici nu se străduiau. Important pentru ei era să ia 5-ul sau să ia bursă, nu sa înveţe cu adevarat ceva. Dacă te uiţi cu atenţie şi cu spirit critic, notele în Politehnică şi dezvoltarea profesională autentică nu sunt prea bine corelate.

Aşa am ajuns să mă implic în organizaţia studentilor din facultate pe care, împreună cu alţii, am construit-o de la zero. În paralel am devenit vicepreşedinte în ANOSR – Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România unde mă ocupam de “educaţional”. În ANOSR am fost implicat aproape 5 ani, în care:

• am redactat documentele de poziţie şi comunicatele ANOSR pe educaţie, am organizat şi participat la proteste, am cunoscut 5 miniştri ai educaţiei şi mulţi oameni implicaţi în învăţământul superior, am organizat conferinţe şi dezbateri şi am participat la foarte multe etc
• am coordonat Săptămâna Bologna în Universităţi, un proiect care promova Procesul Bologna ca instrument de schimbare a învăţământului superior. A fost desemnat “Cel mai bun proiect pe educaţie şi cercetare în 2006″ la Gala Societăţii Civile. Uitandu-mă înapoi, a fost o picatură într-un ocean.
• ultimii aproape 2 ani am reprezentat ANOSR în consiliul de conducere ARACIS unde am conceput şi aplicat sistemul de selecţie şi training al studenţilor care merg în evaluările externe ale universităţilor

La sfârşitul celor 5 ani care au coincis şi cu absolvirea Politehnicii am decis că vreau să lucrez în educaţie, nu în inginerie.  Şi că nu mai sunt interesat de politici educaţionale. Am descoperit că îmi place mai mult să ţin traininguri sau să concep programe de formare decât să vorbesc despre cum ar trebui să facă alţii asta. Din aprilie 2008 până în decembrie am coordonat un program de formare de formatori de tineret desfăşurat în 14 centre universitare. Probabil a fost cel mai mare program de formare de formatori din România.

În prezent am renunţat la orice alte activităţi pentru a mă dedica organizaţiei pe care am înfiinţat-o în urma cu doi ani şi a cărei viziune este să construiască un model alternativ de educaţie superioară.

Într-o zi un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar când baietelul a vazut ca intrarea în clasa lui se facea printr-o usa direct din curte a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atât de mare ca la început.

Într-o dimineata când baietelul se afla în clasa, profesoara le-a spus copiilor: “Astazi o sa facem un desen”. “Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a început sa deseneze…

Dar profesoara a zis “Asteptati!”, “Nu începeti înca!”. Si a asteptat pâna când i s-a parut ca toti copiii sunt pregatiti. “Acum o sa desenam o floare”, a zis profesoara. “Grozav” s-a gândit baietelul, caci îi placea sa deseneze flori. Si a început sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat în roz, portocaliu, albastru. Dar profesoara le-a zis copiilor: “Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati”. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde. “Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decât a profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Într-o alta zi, când baietelul intrase în clasa prin usa din curte profesoara le-a spus copiilor: „Astazi o sa facem ceva din argila”. „Grozav”, a spus baietelul, caci îi placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: Serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pâna ce toti copiii au fost gata. „Acum o sa facem o farfurie”, a zis profesoara. „Grozav”, s-a gândit baietelul caci îi placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a început sa faca farfurii de toate formele si marimile. Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptati, va arat eu cum se face!”. Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adânca. „Asa! Acum puteti începe!”, a zis profesoara. Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Îi placeau mai mult farfuriile lui, decât farfuria adânca a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Si-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adânca si mare ca cea facuta de profesoara. Si foarte curând baietelul a învatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curând n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a întâmplat într-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat într-o alta casa, într-un alt oras. Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte în clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte înalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung pâna ajungea în clasa lui. În prima zi de scoala profesoara le-a zis copiilor: „Astazi o sa facem un desen!”.„Grozav”, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Când a ajuns lânga baietel i-a spus:

„Tu nu vrei sa desenezi?”.

„Ba da!”, a zis băiețelul. „Ce desen facem?”.

„Nu știu până nu-l faci” a zis profesoara.

„Cum sa-l fac?” zise băiețelul

„Cum îți place tie!” raspunse ea

„Sa-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat baietelul

„Cum vrei tu!”, a fost raspunsul ei.

„Daca toti ati face acelasi desen , si l-ati colora la fel cum sa stiu eu cine l-a facut?”

„Nu stiu!” zise baietelul

Si a început sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde…

Anul trecut Liceul Barbu Stirbei din Calaraşi a obtinut acreditarea pentru Bacalaureatul Internaţional. E primul liceu public din România care reuşeste. E o mare victorie pentru educaţia din România, despre care ştiu că a fost obţinută cu mult efort. A fost nevoie de câţiva ani de perseverenţă şi de mulţi bani care au fost obţinuţi de la companii private prin programe de responsabilitate socială. Realizarea este semnificativă pentru că marchează un drum pe care deja s-au înscris şi alte licee. Ce înseamnă asta? Că liceele au iniţiativă. Că schimbările pot porni şi de jos în sus. Că sistemul public de educaţie ar putea deveni mai deschis la alternative, deschis la această lume largă şi mai deschis la minte.

Victoria nu e însă completă. Legea Educaţiei Naţionale avea un paragraf în care Bacalaureatul Internaţional era recunoscut ca alternativă la Bacul de acum. Acest paragraf, din pacate, s-a pierdut pe drum şi nu a ajuns şi în varianta finală a legii. Acest lucru nu poate rămâne aşa. Ar fi păcat de toată munca depusă până acum şi un semn că nepăsarea şi/sau ignoranţa câştigă în cele din urmă. Introducerea Bacului Internaţional e un obiectiv excelent în jurul căruia merită să ne mobilizăm pentru a-l duce la capăt. E clar, specific, măsurabil, realist şi cel mai important, e critic în procesul de transformare a şcolii ca sistem.

Există deja un demers început pe care îl puteţi susţine cu o semnătura a petiţiei online şi cu promovarea acesteia.

Mulţumesc!

Mi-am petrecut mai bine de o zi jucându-mă cu ele, făcând statistici, reflectând şi înţelegând lucruri despre mine. La începutul lui 2010, când m-am uitat la datele din 2009, m-a uimit cât de puţin timp a revenit activităţilor de dezvoltare (citit, scris pe blog, participat la cursuri, lucrat cu mine). Aşa că pentru 2010 am hotărât ca timpul meu să meargă echilibrat în 3 direcţii:

• Build & Achieve (aprox 2500 ore)
• Enjoy Life (aprox 1500 ore)
• Grow (aprox 1000 ore)

Nu mi-a ieşit dar sunt mulţumit că am reuşit să dublez numărul de ore investite în dezvoltare faţă de 2009. Privit “din avion”, 2010 este anul în care am început să ma echilibrez. Timpul pentru dezvoltare s-a dublat, a mai crescut puţin timpul în care ies cu prietenii, fac sport sau călătoresc şi am reuşit să mai scad de la a lucra în medie 59 de ore pe săptămână la 55. Ştiu, tot e foarte mult … Important e că merg în direcţia bună :).

O realizare importantă pentru mine în 2010 este că am reuşit să îmi concentrez energia pe CROS. De la 2000/3100 ore alocate CROS în 2009 am ajuns la 2700/2900 în 2010. Am făcut mult mai mult sport (de la 85 de ore în 2009 la 353 în 2010) şi am scris de 3 ori mai mult pe blog. Mi-am atins în proporţie de peste 70% obiectivele din categoria Build&Achieve dar sunt pe la 30% la celelalte două categorii. Am analizat cele 455 de task-uri între care s-au împărţit orele alocate CROS şi acum ştiu ce trebuie să fac mai mult în 2011 şi la ce să renunţ. Am investit mult timp şi multă energie în CROS şi am avut un an bun dar mai e mult loc de crescut eficienţa. Aproape 30% din timpul investit în diverse activităţi nu a dat niciun rezultat şi alte 40% au avut o eficienţă scăzută. Am văzut pe pielea mea cum se verifică principiul 80-20: 80% dintre rezultate sunt produse de 20% dintre acţiuni.

Anul 2011 va fi anul dezvoltării.

Până să mă gândesc mai bine, aveam câteva idei despre cum să generez venituri suplimentare faţă de cele de la CROS pe care aveam de gând să le pun în practică în 2011. Şi în 2009 şi în 2010 am avut astfel de obiective. Anul acesta vreau să rezolv problema altfel: prin “a fi”. Voi fi mai mai atent, mai isteţ şi mai creativ cu resursele. Nu voi aloca nicio oră pentru a genera venituri în plus. În tot ce voi face mă voi concentra mai mult pe “a fi” decât pe a realiza, a construi sau a avea. La fel va funcţiona şi în cazul CROS, căruia îi voi aloca mai puţine ore decât în 2010. Investiţia în dezvoltarea mea va face aceste ore mult mai productive şi mă aştept să am rezultate de cel puţin două ori mai bune. 2011 va fi anul în care voi lua timp de la a realiza lucruri şi a mă bucura de viaţă şi îl voi investi în a-mi dezvolta capacitatea de a realiza lucruri şi a mă bucura de viaţă.

La voi cum e cu “a avea”, “a face” şi “a deveni” în 2011?